Orașul e o încercare, și nu orice fel de încercare, ci una labirintică. În Bucureștiul mitic al lui Mircea Eliade, orice drum este echivalentul drumului către sine. Încă din Romanul adolescentului miop tânărul protagonist descoperea și se descoperea în interstițiile orașului, în chipuri mirabile sau abominabile, cu încântare sau înverșunare, ca orice adolescent. Dar trebuie să știți un lucru: Bucureștiul lui Eliade nu e doar un spațiu, ci și un timp. El nu e imuabil, ci mereu altul, iar în romanele sale prozatorul miop va fi un vânător neobosit al metamorfozelor suferite de oraș odată cu trecerea (ano)timpului.
Personajele lui sunt prin urmare „intoxicate” de melancolia apusurilor de toamnă bucureștene sau cucerite de lumina după-amiezelor de octombrie (Nuntă în cer). Adolescentul miop se lasă furat de zgomotul ploii pe acoperișuri și de apăsarea zilelor înnorate de noiembrie pe care le cunoaștem atât de bine. Iarna apare și ea, sporadic, în scrierile eliadești, dar prozatorul nostru are o preferință vădită pentru două anotimpuri: toamna deja menționată și primăvara. Situate la antipozi, ele îl subjugă și îl contrariază deopotrivă și îl recunoaștem pe viitorul istoric al religiilor în această preferință pentru două anotimpuri ale trecerii între viață și amorțire și viceversa.
În Romanul adolescentului miop, protagonistul iubește și detestă deopotrivă primăvara. De ce o detestă? Pentru că îl cheamă și îl izgonește din mansarda plină de cărți de pe strada Melodiei afară, la lumină. În opera aceasta eteroclită de tinerețe, Eliade construiește un model de asceză intelectuală: pentru a „câștiga timp” și a citi cât mai mult, personajul doarme doar patru ore pe noapte. Doar erau multe de învățat: greaca veche, sanscrita, persana, ebraica… și mult prea puțin timp. Explozia de afară, din Bucureștiul anilor ’20, îl smulgea însă din preocupările erudite și îl propulsa pe străzile inundate de flori și maidanele însorite: „Am văzut într-o dimineaţă părul nostru din grădină în floare. Din strada Melodiei pînă la şcoală, treceam tot pe sub zarzări şi cireşi înfloriţi. Anevoie mai puteam rămîne acasă după-amiezile. Regăsisem maidanele şi jocurile” (Memorii). Drumul prin tunelul din flori de zarzăr și cireș din str. Melodiei până la școala din str. Mântuleasa reapare în povestirea Pe strada Mântuleasa aureolată de patina nostalgiei. Fărâmă exclama la un moment dat, vorbind despre acum atât de cunoscuta stradă: „s-o vedeţi cu vişinii şi zarzării încărcaţi…”, crezând-o, naiv, pe tovarășa Vogel, când aceasta susținea că vrea să îi descopere farmecele: „Nu numai că mi-a vorbit, spuse cu o greu stăpînită mândrie, dar îmi pregătise chiar o surpriză, şi anume: să ne plimbăm amîndoi cu limuzina, după trei dimineaţa, pe strada Mântuleasa, ca să-i descopere şi dânsa farmecele… Evident, i-am spus că acum, în pragul iernii, nu prea erau multe de văzut. Am poftit-o să vină s-o vadă cînd înfloresc zarzării, sau când se coc vişinele şi se rumenesc caisele.”
Pentru Eliade, în perioada adolescenței, primăvara era așadar o luptă și o ispită – o luptă împotriva sentimentalismului și a trezirii simțurilor sub asaltul regenerării: „De ce să iubesc sub porunca cerului, a cireșului, a liliacului? De ce să fiu înșelat? De ce să aștept? Așteptarea iubirii, primăvara, mă umilea mai mult decât toate poftele care îmi sugrumau răsuflarea și-mi biciuiau sângele.” Trăia altfel spus primăvara în întregime, organic, iar pentru omul ideilor înalte, orașul devenea primejdios, o veritabilă capcană presărată cu flori, fete și zumzet de fericire iluzorie: „Nu aveam niciodată curajul să ies singur din oraș într-o zi de primăvară prea senină. Mă istoveau numai frânturile zărite în grădini. În fața câmpurilor nu-mi mai puteam instruni reflexele. Știu eu ce se putea întâmpla?… Viețuiam începutul acela de primăvară ca un șir de nopți în iatacul unei amante cu doruri nestăpânite. Nu-mi rămânea un simț, un colț de sensibilitate, o fărâmă de creier neconsumat.”
Tot din romanul adolescenței aflăm că pe vremea aceea, anii ’20 ai secolului trecut, parcul Carol era prin excelență locul de întâlnire al liceenilor îndrăgostiți. Va trece și Eliade-protagonistul, inspirat din Eliade-cel-adevărat, prin această experiență, întâlnirea cu o fată și încercarea lamentabilă de a o săruta pe o bancă din parcul Carol, încercare soldată cu plânsetul nestăpânit al nefericitei. Întâmplarea a avut loc în Săptămâna Patimilor, așadar în plin elan primăvăratic: „În Parcul Carol se întâlnesc perechile de liceeni, aceasta se știe. De aceea, eu m-am împotrivit mult. Mă stânjeneau privirile străinilor. Parcul era prea populat, chiar cu perechi. […] Eu pășeam apăsat, strângându-i brațul, înfiorat de tremurul trupului, de aburii părului, de buzele ei. Imi spuneam: trebuie s-o sărut! Număram până la zece. Nu îndrăzneam. Mă încruntam, roșu, zăpăcit, umilit.”
Însă oricât ar fi vrut să lupte, primăvara îl biruia întotdeauna: „În anul acela, ea s-a pogorât blândă și a luminat orașul cu castani înmuguriți. Lumina a înviorat mansarda. Trebuia de acum să întârzii cât mai puține ceasuri la masa de lemn. Primăvara mă biruia întotdeauna.” Ea nu doar deschidea mansarda, această grotă de pustnic, către lume, ci și stimula inspirația viitorului romancier. Tot de primăvară se leagă și debutul literar său literar (după cum mărturisește el însuși în Memorii), cu o compunere intitulată „Cum am simțit că se face primăvară?”, pe care o scrie pe nerăsuflate pentru școală. În nu mai puțin de 20 de pagini imaginația lui plămădește ființe stranii, regele Crivăț, Primăvara care își trimite iscoade din lumea subterană în care se află ascunsă, iscoade cu degete de ghiocei și ochi de violete; țigănci (premergătoarele celor din nuvela atât de cunoscută) care pleacă să culeagă ghiocei în pădure și sunt surprinse de viscol, adăpostindu-se în trunchiuri de copaci și contopindu-se cu scoarța lor aspră etc. etc.
Ați observat pesemne lumina blândă pe care o pomenește Eliade cu o simpatie pe care cu greu o recunoaște în adolescență. În Noaptea de Sânziene, ca de altfel cam pretutindeni în opera sa, el redevine naratorul-vânător pasionat al luminii pe cerul Bucureștilor. Pentru Ștefan Viziru, Bucureștiul în primăvară nu mai este doar un spațiu-timp izvor de narațiuni fantastice, ci și unul mistic: „Era o zi limpede, nefiresc de caldă, de aprilie. Parcă în dimineaţa aceea sosise primăvara. Săptămâni de-a rândul fusese frig şi plouase, şi uneori, în ultimele zile ale lui martie, ninsese din plin, troienind străzile ca în toiul iernii. Apoi reîncepuseră ploile, reci, mărunte, şi zăpada se topise, murdară, noroioasă. Şi deodată, într-o singură zi, cerul se limpezise. Venise primăvara. […] Lumina aceasta nu-l va aştepta. Aşa cum era acum, nu va mai fi niciodată. Niciodată. Când se despărţise de Biriş, întristat, aproape descurajat, o regăsise deodată, lumina aceasta dulce, nefirească, fragilă — şi respirase adânc. «Timpul e ireversibil, fără îndoială, clipele aleargă şi cu fiecare clipă ne apropiem de moarte, cum spusese Biriş, cum ştia şi el, cum ştie toată lumea – dar în afară de asta mai e şi altceva. în afară de alergarea aceasta către moarte, mai e ceva. Lumina aceasta ascunde altceva. Viaţa întreagă ascunde altceva. Aşa cum sunt eu, aşa cum e Biriş, ascundem, fiecare dintre noi, altceva. Se află ascuns undeva în noi, în adâncul fiinţei noastre. Altceva.»”
Lumina devenită parcă palpabilă deasupra străzilor capitalei ascundea altceva, un altceva greu de înțeles, un soi de adevăr ce nu putea fi atins decât printr-o cunoaștere misterioasă de natură irațională: „— Ai văzut şi tu ce lumină extraordinară a fost astăzi, spuse. Venisem să te iau la plimbare… — Mi-am închipuit, şopti Ioana zâmbind. Mi-a părut rău… — Ce lumină extraordinară, repetă Ştefan, scăzând şi mai mult glasul. Puteai înţelege orice într-o asemenea zi, puteai pătrunde orice taină; parcă vedeai de-a dreptul în firea lucrurilor. Astea nu sunt ceasuri ca toate celelalte ceasuri…”
Mircea Eliade (în mijloc) alături de fratele și de sora sa
În asemenea momente fundamentale, individul putea face un salt în cunoaștere, iar tainele înainte doar bănuite erau intuite în întregime și descoperite cu o clarviziune irepetabilă. Erau momente în care, la fel ca în noaptea de Sânziene despre care Viziru îi vorbește Irinei la începutul romanului, cerurile se deschideau și lumea de dincolo de firmament devenea vizibilă. Ștefan Viziru, alter-ego desigur al lui Mircea Eliade, este așadar o figură mistică, descifrând în creșterile și descreșterile în intensitate ale luminii de primăvară misterele insolvabile ale Ființei.
Aceeași lumină crudă de martie transfigurează clădirile capitalei, înnobilându-le și fixându-le în eternitatea proprie doar operelor de artă: „Casa lui Iancu Antim se afla la capătul unei stradele din dosul Foişorului de Foc. Era o clădire de pe la 1900, masivă şi destul de urâtă, dar în lumina crudă a după-amiezei de martie, când Ştefan venise pentru întâia oară să-l vadă, casa dobândise o aspră nobleţe; părea desprinsă dintr-o stampă.” Primăvara metamorfozează prin urmare nu doar individul, ci și lumea în ansamblul ei: orașul devine mai limpede, contururile lui profilându-se nete și distinse pe un cer fără rest.