Ne-am mutat în ’87 în Ferentari. Sau să zic Rahova? Mai bine, Viilor. În realitate, strada e situată undeva între cele trei artere, nefăcând totuşi parte din nici unul din cartierele aferente. O struţo-cămilă. Un micro-cartier nou, scos pe bandă în heirupismul aberant al acelor ani. Pâlcul de blocuri din prefabricate a dislocuit câteva străzi bune cu case liniştite de mahala, dar fără să se încadreze într-un mare „dormitor muncitoresc” a rămas până la urmă ca o enclavă (sau, mai exact o peninsulă, un avanpost) în zona mult mai vastă de străzi cu case vechi ale unei foste margini colorate de BuStrada Doinei. Paralelă cu Soseaua Viilor, leagă strada Năsăud de strada Veseliei. Pleacă dintre case şi blocuri şi sfârşeşte în zidurile scorojite ale unor făbricuţe. La momentul instalării noastre entuziaste, strada Doina ne-a făcut o impresie grozavă. Era pietruită cu piatră de râu gri-albăstruie şi străjuită de copaci bătrâni cu coroane atât de mari încât se uneau formând tunel umbrit. La scurtă vreme însă, toţi pomii de pe partea blocurilor noi au fost tăiaţi, s-a turnat asfalt şi s-au făcut alte trotuare. Pe cealaltă parte, au rămas ceva mai la vedere un rând de blocuri vechi ruseşti, acele clădiri robuste cu două nivele şi pod străpuns de hornurile tuturor apartamentelor ce se încălzeau cu sobe.
În planul doi al blocurilor noi încă se construia. Încă un an sau doi am privit de la fereastra bucătăriei cum lucrau excavatoarele şi alte utilaje, cum trebăluiau muncitorii prin şantier, la scenă deschisă. A rămas multă mizerie şi haos. O vreme, bieţii locuitori ai respectivelor blocuri din spate au bătătorit poteci printre mormane de pământ şi prefabricate uitate, unde creşteau bălării şi se aciuau căţei abandonaţi.
În planul doi al blocurilor vechi era un maidan, pe jumătate îngrijit ca teren de sport al unui internat de liceu, pe jumătate sălbăticit. Noi îi spuneam „peste gard” şi ne duceam uneori să ne jucăm ori pur şi simplu să stăm pe iarba deasă care creştea peste tot.
La capătul dinpre Năsăud al străzii era şcoala, înconjurată şi ea de case cu gospodării modeste, cu o curte mică şi betonată mult diferită de cea mare şi plină de copaci a primei şcoli (din Militari). Sau poate eram noi mai mari? În definitiv, în strada Doina mi-am făcut primul buletin, la 14 ani. Poza, ţin minte, am făcut-o la Foto Stela, undeva pe lângă Academia Tehnică Militară. Un artist fotograf, un domn venerabil, cu gesturi ticăite, încete şi foarte surd, a potrivit preţ de minute în şir luminile, umbrelele, paravanele, un aparat matusalemic şi… click. Apoi, după vreo două zile am ridicat cele mai reuşite fotografii pe care mi le-a făcut cineva vreodată.
Către tramvai, mergeai preţ de minute bune, pe lângă fabrica de ulei Muntenia, unde mirosea a seminţe prăjite, până în şoseaua Viilor, animată, pavată cu piatră cubică şi plină de prăvălii de-o parte şi de alta. Apoi, când s-a inaugurat calea Progresului, sau Trafic Greu, cum îi ziceam, şoseaua Viilor s-a mumificat, a căzut în uitare şi tăcere.
Tramvaiul alerga acum cu spor pe lângă tronsonul betonat al noii artere, traversând cu hurducăieli în trei locuri şinele de tren industrial – o dată după Răzoare, a doua oară după 13 Septembrie şi a treia după Chirigiu. Astfel, puteai să ştii, fără să ridici ochii pe geam, cam pe unde te afli. Pentru micile cumpărături, mergeam „la blocurile roşii” din Ferentari. Complexul de magazine denumit aşa era chiar foarte civilizat şi plăcut ochiului, iar celebrele blocuri roşii îmi păreau foarte cochete, cu aleile lor umbroase şi logiile pline de flori. Pe aceeaşi parte, ceva mai departe, se găsea şi cinematorgraful de cartier, unde fără prea multe mofturi mergeam cu toată gaşca de colegi. Cumpărai susan lipit în zahăr ars, mere verzi trase în zahăr ori seminţe de la ţigănci şi intrai în mica sală prăfuită ca să vezi boxoffice-urile momentului. Tot pe străzile adiacente Ferentariului, bântuiam în căutarea frunzelor de dud, ca să hrănim pioniereşte viermii de mătase din laboratorul de biologie. Aveam o normă, nu mai ştiu cât şi plecam în ceată, conduşi de un coleg mai orientat care, stând la curte, cunoştea ce era mai important, anume,cum arată frunza de dud. La prima incursiune ne-a dus chiar la vecina lui căreia i-am rupt gardul de-atâta elan.
De Paşti nu mergeam la biserica cea mai apropiată, din Ferentari, ci mergeam la frumoasa bisericuţă de pe Cuţitul de Argint. Era situată în coasta parcului Carol şi avea o curte frumoasă, numai bună de alergat şi hlizit cu lumânările în mână. În orice caz, tot parcul Carol era şi locul de explorat în zilele frumoase de primăvară şi vară. Îi ştiam toate cotloanele, de la covoarele ascunse de toporaşi timpurii de sus de lângă Arenele Romane, până la aleile bombardate de castane şi maldărele de frunze foşnitoare dinspre Muzeul Tehnic, de la micul debarcader al lacului până la impunătorul mausoleu care inspira teamă şi mister.