Multe domniţe au trecut pragul Pensionatului Domnesc de Fete, instituţie cu aspect fermecător de lăcaş de cult, graţie contururilor sale inspirate de arhitectura vechilor mânăstiri, dar mai ales graţie ordinii şi liniştii care făceau posibilă o formă de căutare, găsire (şi chiar regăsire) a sinelui şi a lumii. În perioada interbelică, îşi schimbase deja denumirea în Şcoala Centrală de Fete, fidelă aceloraşi reguli stricte şi educaţiei alese din secolul al XIX-lea.
Despre experienţa cuceritoare din bătrâna şcoală a scris şi Annie Bentoiu, în memoriile sale despre ultimii ani de libertate interbelică şi întâii ani de opresiune comunistă, intitulate sugestiv Timpul ce ni s-a dat. Vom încerca în cele ce urmează să pornim în căutarea acestui timp, reproducând câteva fragmente din amintirile doamnei Bentoiu despre Şcoala Centrală.
Arcadele ornate cu motive vegetale, ce se înşirau regulat de jur împrejurul grădinii interioare, ritmau şi viaţa de zi cu zi a elevelor Şcolii Centrale, cu precădere a internelor (ce stăteau la internatul şcolii), nevoite să se trezească în fiecare dimineaţă la orele 6, să coboare încolonate la 7 la ceai, iar apoi să ia drumul cursurilor: Pentru interne, soneria zbârnăia dimineaţa la ora şase; urma forfota spălatului, îmbrăcatului, aşezării lucrurilor la loc; un dormitor avea cam treizeci de paturi. Coboram la sufragerie pentru ceai- la subsol- în rând, câte două, la şapte fix, iar în urma noastră dormitorul trebuia să rămână impecabil, cu paturile acoperite de cuverturi albe perfect netezite, având în dreptul pernei stema SCF (Şcoala Centrală de Fete) în galben şi verde.
Urmau apoi cinci ore de cursuri, cu recreaţii de 10 minute, până la ora 1, când se lua prânzul. După aceea fetele se bucurau de recreaţia mare, până la orele 15, între 15 şi 17 făcându-şi temele pentru a doua zi, iar între 17 şi 19 pregătindu-şi lecţiile. Stingerea în dormitoare se dădea zilnic cel târziu la orele 21.
Dar să nu credeţi că totul era strict, sever, lipsit de râsete şi voie bună. Tinerele învăţau, de pildă, sâmbăta, să danseze. Şi nu orice, ci foxtrot şi tango: sâmbătă seara, în sala de gimnastică, aveam voie să dansăm, învăţând paşii una de la alta, în timp ce una din “cele mari” ne cânta la pian fox-trotturi şi tangouri la modă. Programul îi crea pe atunci doamnei Bentoiu impresia unei “ordini” universale, de neînlăturat.
La acest ritm menit să contureze caractere, să le îmblânzească şi să le confere o anumită limpezime, contribuiau şi cele două grădini ale Şcolii Centrale de Fete. Da, aţi citit bine, grădinile aveau un rol formator. Erau şi atunci două: cea interioară, pătrată, cu marele arbore în mijloc, plantat în 1891, şi curtea vastă din spatele şcolii. Aici îşi petreceau elevele recreaţiile scurte de 10 minute şi cele lungi, de două ore, aici vorbele lor umpleau aerul de un uşor zumzet şi tot aici se deşteptau primele visări, însoţite, bineînţeles, de primele nelinişti.
Iată cum descria Annie Bentoiu grădina din spatele şcolii: Grădina mare îşi merita pe atunci numele: o parte din ea (interzisă nouă, dar pe aleile căreia ne strecuram totuşi de multe ori) era toată o pergolă cu trandafiri; în rest, sub pomii înalţi erau bănci cioplite în trunchiuri groase, iar în jurul careului din mijloc buturugi retezate în chip de scaun, care-şi aveau încă rădăcinile în pământ. Jocurile noastre trebuiau să fie nezgomotoase, calme, mai mult plimbări, în care tăifăsuiam. Exista şi un teren de tenis, ba chiar şi un vechi joc de crochet, pe care l-am împrumutat odată de la cancelarie.
Dacă grădina cea mare era închinată lungilor plimbări şi jocului, grădina interioară, prin însăşi forma sa, îndemna la reflecţie: Pe lungile coridoare impecabil de curate […] treceam seara sub casetoanele de lemn pictate ale tavanului, savurând tăcerea şi privind nostalgic spre mica grădina interioară cu schimbătoarele ei lumini, după ceasurile zilei, cu schimbătoarele ei culori, după anotimpuri; un indianist ar spune că impresia de calm adânc pe care o răspîndea se datora structurii ei de mandala, un careu magic în centrul căruia o rotondă încercuia un copac uriaş, armonizand astfel formele desăvârşite ale cercului şi ale pătratului întru liniştirea atemporală a patimilor.
Asemenea mandalei, grădina îndruma vizitatorul sau privitorul către centrul său, în care copacul îndeplinea funcţia de umil mesager între pământ şi cer, între aici şi dincolo, între viaţa trupului şi viaţa spiritului. Asemenea acelor couvents franţuzeşti din secolul al XIX-lea, fără prezenţa propriu-zisă a călugăriţelor şi a unei educaţii exclusiv religioase, Şcoala Centrală reprezenta un refugiu din calea patimilor, un spaţiu protector în care personalităţile încă nestatornice se puteau întări suficient pentru a face faţă vârtejului uneori ameţitor al lumii de afară.
sursa: Realitatea ilustrată, 1933.