Athénée Palace de R.G. Waldeck (Recenzie)

Cartea este publicată în 1942 în Statele Unite ale Americii și în 1943 în Marea Britanie. În România, prima ediție a cărții apare de-abia în anul 2000.

Foto 1: Coperta ediției Athénée Palace din 1943
Sursa: www.uniset.ca

Corespondenta săptămânalului american Newsweek la București, Rosa Goldschmidt Waldeck, născută în 1898, în Germania, într-o familie de bancheri evrei, care obține titlul de doctor în sociologie cu titlul summa cum laude la Universitatea din Heidelberg la vârsta de 22 de ani, își petrece șapte luni în București (din iulie 1940 până în ianuarie 1941) și anume în clădirea Athénée Palace, „cea mai vestită clădire hotelieră din Balcani”, care anul acesta aniversează un secol de la inaugurare.

Foto 2: Athénéee Palace în 1940
Sursa: http://www.Athénéeepalace-hotel.ro

Structurată pe 15 capitole plus un epilog, cărora li se adaugă o postfață scrisă de profesorul Ernest H. Latham Jr., atașat cultural american în România între 1983 și 1987, cartea prezintă cele mai importante evenimente petrecute în perioada iunie 1940-ianuarie 1941: căderea Franței, ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, anexarea Transilvaniei de Nord la Ungaria, regimurile lui Carol al II-lea și coaliția dintre Ion Antonescu și Garda de Fier, sosirea la București a misiunii militare germane, cutremurul din noiembrie 1940, asasinatele comise de regimul carlist și de Garda de Fier, dar și atmosfera Bucureștilor de dinaintea intrării în cel de-al Doilea Război Mondial, portete cu tușe reușite ale personalităților vremii respective, precum și situația europeană, aflată pe marginea prăpastiei numită totalitarism.

Relatările ziaristei americane dovedesc o foarte bună cunoaștere, nu doar a situației politice actuale a României (și evident a Europei), adică a perioadei 1940-1941, ci și o cunoaștere solidă a istoriei acestei țări mici de la marginea Europei. Dincolo de cultura vastă a Rosei de Waldeck, o cunoaștere profundă a psihologiei oamenilor o ajută să intuiască multe dintre situațiile care urmează să aibă loc în Europa. Scrie amănunțit, neutru, dens, dar nu creează o lectură greoaie, ci dimpotrivă, cartea are o fluiditate „jurnalistică”, dar de o foarte bună calitate.

Nu trebuie uitate sau subjugate evenimentelor politice ale vremii portretele diverselor personalități, precum: regele Carol al II-lea, ambasadorul Germaniei la București – Dr. Fabricius, Nicolae Iorga, Ion Antonescu, Horia Sima, regina Elena și mulți alții.

De asemenea, Rosa Waldeck ne introduce cu ușurință în atmosfera Bucureștilor deceniului al cincilea. Cititorul nu este nevoit să facă exerciții grele și lungi de imaginație, este suficient să te așezi pe o bancă în fața Ateneului (clădire pe care autoarea o caracteriza drept „urâtă, proiectată în stil clasic, de culoare gălbuie”) și să „vezi” agitația de pe Calea Victoriei sau din fața Palatului sau luminile aprinse în noaptea târzie și să-ți închipui discuțiile care aveau loc între regele Carol al II-lea, Urdăreanu, omul său de încredere (pe care Mihai îl poreclise Murdăreanu), și Elena Lupescu.

În primele două capitole (Scena românească și Athénée Palace), autoarea prezintă relația dintre România și Franța și ce efecte a avut pentru cea dintâi capitularea Franței în fața Germaniei. De asemenea, va „observa de aproape cum naziștii cucereau și colonizau Europa”, iar în țară „războiul” regelui Carol al II-lea cu Zelea Codreanu va sfârși prin înfrângerea României de către forțele dictaturii – „Căpitanul” este asasinat încă din 1938 (dar memoria acestuia dăinuie mult timp după moartea sa), iar regele va abdica.

Curentul germanofil a apărut în România, în mod paradoxal, ca urmare a prieteniei dintre francezi și români. Regele Carol I a fost adus de Ion Brătianu la sfatul împăratului Napoleon al III-lea. „Nici un alt popor din Europa nu avusese o asemenea pasiune pentru Franța ca românii”. Ziarista ne spune că „întoarcerea” către Europa a principatelor Moldovei și Munteniei după stăpânirile otomane și fanariote a însemnat de fapt întoarcerea către Franța.

Garda de Fier a reușit să devină o mișcare atât de puternică în România (la alegerile din 1937, partidul obține 66 de mandate în parlament, devenind astfel al doilea partid ca importanță în România), pe de o parte datorită figurii liderului mișcării („făptura sa înaltă și chipeșă avea ceva care ținea de un spirit al naturii, ceva care-l deosebea de ceilalți oameni și-l făcea să aparțină pădurilor, mărilor, munților”), care era „un naționalist mistic mai mult decât un politician naționalist” și pe de altă parte, datorită modului în care au fost selectați membrii: din douăzeci de oameni doritori, nouăsprezece erau refuzați, iar cei care erau acceptați erau nevoiți să facă un stagiu de trei ani înainte de intra în Legiunea Arhanghelului Mihail (mișcarea care a stat la baza înființării Gărzii de Fier).

În cel de-al treilea capitol, Germanii, scriitoarea aduce în discuție concepția germanilor asupra Europei – de curățare și ordonare – de unde și totalitarismul care a câștigat atât de mulți adepți într-o Europă în plină criză economică, pentru care libertatea reprezenta o noțiune fără mare însemnătate, care nu ținea de foame unei populații tot mai sărace. Organizarea Europei exclusiv în interesul dezvoltării economice, așa cum dorea Germania nazistă să o realizeze, poate constitui o reflectare asupra situației actuale a Europei, în care sentimentul de identitate pare a nu se contura, în contextul unei crize economice accentuate și prelungite.

Industrializarea Balcanilor reprezenta componenta de bază e economiei Germaniei naziste.

Capitolul al patrulea, Coloana a cincea este marcat de întâlnirea Rosei de Waldeck cu Edith von Coler, despre care se vorbea la București tot atât de mult ca de doamna Lupescu, „o Mata Hari, stil 1940”. Deși se spune că era spioana lui Hitler, autoarea afirmă că era de fapt propagandista conducătorului celui de-al Treilea Reich. În mod oficial, Edit von Coler era corespondenta ziarului Deutsche Allgemeine Zeitung la București. Ea fusese secretara ministrului nazist al agriculturii, Herr Darre, un geniu în acest domeniu. Avea multe cunoștințe despre agricultură și a înființat o fermă avicolă în jurul Bucureștiului, o modalitate eficientă de a se împrieteni cu românii.

Capitolele cinci și șase, Basarabia și Transilvania abordează cele mai grele evenimentele istorice din vara și toamna anului 1940, și anume: ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică în iulie 1940 și cedarea Transilvaniei de Nord Ungariei în septembrie al aceluiași an. Un istoric francez, citat de autoare, menționeză că „prietenia Rusiei a fost mai păguboasă pentru români decât dușmănia tuturor celorlalți vecini luați laolaltă.”

Supunerea europeanului față de Hiler este explicată de autoare printr-o notă a lui Freud: „În subconștientul său omul tinde să fugă de lumină și să se întoarcă la căldura și siguranța pântecului matern.” Astfel că încercările nereușite ale democrațiilor de a controla șomajul, inflația, tulburările sociale, egoismul partidelor au condus în mod inevitabil către neîncredera oamenilor în libertate.

În capitolele șapte și opt, Regele, respectiv, Abdicarea, Rosa Waldeck prezintă criza politică românească provocată de Dictatul de la Viena, în urma căruia România cedează Ungariei Transilvania de Nord. Toți bucureștenii, de la coafeza salonului de coafură „Ionică”, situat la parterul hotelulu Athénée Palace, până la membri de vază ai societății bucureștene, toți doreau plecarea dlui Popescu (numele de cod – cunoscut, de altfel, de toată lumea sub care era „ascunsă” identitatea regelui Carol al II-lea), lucru care se va realiza în data de 6 septembrie 1940.

Capitolul al 9-lea, Regina Mamă, îi este dedicat reginei Elena, mama regelui Mihai, sosită în țară la zece zile de la abdicarea regelui Carol al II-lea. De asemnea, autoarea prezintă situația țării sub conducerea generalului Ion Antonescu și a Gărzii de Fier.

Revoluția legionară de după abdicarea regelui Carol al II-lea a fost ținută în frâu de generalul Antonescu, organizând manifestații de stradă ordonate împotriva vinovaților din vremea lui Carol al II-lea, deși legionarii ar fi vrut o răzbunare cruntă. Jurnalista scrie că „era ca și cum ai hrăni tigri cu conopidă.” Revoluție fără vărsare de sânge este titlul capitolului al 10-lea. Casa doamnei Lupescu din Aleea Vulpache (zona Dorobanți – actuala stradă Venezuela) a fost deschisă spre vizitare, intrarea costând 20 lei. Scopul era ca populația să poate vedea și simți luxul în care doamna Lupescu trăia, pe banii statului român. Rosa Waldeck realizează o descriere a casei, care se pare că nu era deloc luxoasă. În afară de acest gest simbolic, legionarii au arestat multe personalități ale regimului trecut, printre care Gavrilă Marinescu, fost ministru al Poliției, sau generalul Argeșanu.

Misiunea militară (capitolul al 11-lea) pe care regele Carol al II-lea o dorise și chiar o ceruse lui Hitler, cu scopul de a-i intimida pe unguri și pe bulgari, își face intrarea în București la mai bine de o lună de la abdicarea acestuia. Scopul declarat al prezenței misiunii militare este acela de a instrui armata română și de a asigura apărarea antiaeriană a regiunii petrolifere din jurul Ploieștiului.

Ideea Americii democratice eliberatoare datează de mult timp și este foarte bine reliefată în părerile exprimate de un tânăr ziarist american: „Așa sunt europenii, ca niște bebeluși care râd fericiți, momiți de un răpitor care pretinde că-i scoate la plimbare. Desigur, mai târziu se sperie și plâng, dar asta se întâmplă mai ales pentru că, între timp, noi americanii, ne-am sesizat și protestăm energic împotriva agresiunii și răutății.”

Misiunea militară și-a asigurat stabilitatea în București prin înființarea unui bordel, care, menționează autoarea, era pentru armată la fel de util ca o cantină. Nebunia ariană a naziștilor a mers atât de departe încât și cele 80 de fete angajate ale bordelului trebuia să fie ariene. Dincolo de frenezia nazistă, poate că nemții au ținut seama și de cuvintele mareșalului Mackensen, care declarase, după ocuparea Bucureștilor în timpul Primului Război Mondial că: „Am venit la București cu o trupă de eroi cuceritori și plec de aici cu o trupă de «gigolo» și de petrecăreți.”

În capitolul Das Hohe Tier, adică „Marele ștab”, „cum s-ar spune în America”, autoarea descrie discuțiile pe care le-a purtat cu acesta în toamna anului 1940 despre Hitler, Imperiul Britanic sau durata războiului.

Noiembrie la București, capitolul al 13-lea detaliază cu minuțiozitate cutremurul din noiembrie 1940. Românii afirmau că „Ne-au năpădit cele șapte molimi pomenite în Scripturi: ungurii, rușii, bulgarii, Lupeasca, regimul gardist, misiunea militară germană și cutremurul.” Supozițiile Rosei Waldeck cum că „noaptea cuțitelor lungi“ probabil că nici n-ar fi avut loc în absența cutremurului sunt cel puțin hazardate, bazându-se pe faptul că „pentru un popor atât de profund religios și superstițios, acest cutremur înspăimântător a părut o pedeapsă divină pentru că nu și-au răzbunat martirii.” Cutremurul a născut printre bucureșteni (și nu numai) aproape o psihoză. Burghezia cazată la Athénée Palace – „acea clădire a pierzaniei” s-a răspândit spre Sinaia și Bușteni, autoarea însăși mărturisind că începuse să supravegheze stâlpii de marmură galbenă și candelabrele care se puteau prăbuși la următorul cutremur.

Penultimul capitol, Ordinea germană, ne înfățișează raporturile Germaniei naziste cu România ocupată. Deși leală față de Germania, Garda de Fier era, mai presus de toate, leală față de România, ceea ce a condus la o lipsă de colaborare în privința „germanizării economiei românești”.

Totalitarismul (în cazul de față nazist) este simplu explicat prin aceea că o „ființă umană simplă (și marea majoritate a umanității era compusă din oameni simpli) nu știa ce să facă cu libertatea, nu-i găsea utilizarea”, constituind, de fapt, o necesitate tot atât de mare precum „o cască de polo, sport eminamente aristocratic, pentru un om fără mijloace, locatar al unui hotel de mâna a patra”.

Este prezentată și situația lagărului de la Galați, unde erau adăpostiți circa 100 000 de refugiați de origine germană din Basarabia. Ceea ce poate părea surprinzător este încrederea nețărmurită a coloniștilor în viitorul Germaniei naziste. Această nouă ordine era însă dedicată numai germanilor, „aproape toți ceilalți oameni fiind ca și condamnați pe vecie.”

Rosa Waldeck face referire și la Pervitin, noul stimulent german, pe care și ea îl încearcă, despre care se spunea că ar fi responsabil pentru „extazul” în care luptau soldații naziști în Franța.

Ultimul capitol, cu nume sugestiv, „Final românesc” marchează petrecerea ultimelor două luni a jurnalistei americane la București. Autoarea descrie o frumoasă atmosferă de iarnă bucureșteană, paradele militare de la Șosea. Situația nu era nicidecum liniștită la București, tensiunea creștea de la o zi la alta, și în aceeași măsură se înmulțeau și intrigile între guvernul român condus de generalul Antonescu și partidul gardist, condus de Horia Sima.

Asasinarea maiorului Döring la 18 ianuarie 1941 a constituit motivul de care avea nevoie Antonescu pentru a răsturna partidul gardist de la putere, destituindu-i pe ministrul de Interne, directorul legionar al poliției de stat precum și pe prefectul de poliție, instaurând un regim militar, desigur, cu sprijinul legațiilor germane. Garda de Fier a luat și ea măsuri, în stilu-i caracteristic, făcând sute de arestări în baza faptului că evreii, în special, făcuseră parte din complotul Serviciului Secret Britanic de asasinare a maiorului Döring. Astfel, „timp de două zile și două nopți au jefuit, au violat, au omorât în cartierul evreiesc din jurul străzii Lipscani, cartierul plin de culoare, zgomotos, oriental al Bucureștiului, asemănător cu partea de jos a Broadway-ului.” Garda de Fier a fost dizolvată și astfel România a încetat să mai fie un stat legionar.

Epilogul reprezintă un rămas bun spus Bucureștiului, care ajunsese dintr-o capitală de strălucire internațională doar un loc de popas pentru trupele germane care se scurgeau spre sud.

***

Cartea Athénée Palace a Rosei G. Waldeck a apărut de curând, în 2013 și 2014 într-o ediție americană (foto 3), respectiv franceză (foto 4).