Construit în 1930 după planurile arhitectului Ernest Doneaud, într-un stil modernist cu influențe Art Deco, Palatul Lido a devenit în scurtă vreme un punct de maximă atracție al capitalei. Dar nu din cauza arhitecturii sale (desigur, foarte valoroasă), ci a piscinei cu valuri artificiale aflate în spatele clădirii. Cu loc special amenajat pentru orchestră, mese la care lumea putea bea, mânca și flecări în voie și apa răcoroasă amintind de valurile mării, Lido le permitea bucureștenilor să evadeze din infernul verii fără să părăsească orașul.
Piscina inedită a fost inaugurată în vara anului 1930, iar debutul ei pe scena capitalei a fost anunțat din timp de presa vremii. Întâlnim, de pildă, în numărul din 12 iunie al Realității ilustrate, un articol laudativ însoțit de numeroase imagini cu bazinul aflat în construcție. Autorul considera că grădinile de vară (pe care se și grăbește să le declare dispărute, ceea ce e complet fals) erau localurile predilecte ale generației trecute, tineretul, avid de modernitate, preferând confortul, pitorescul, higiena, luxul, ce puteau fi regăsite toate la Lido. Bazinul era un simbol al modernității și al Occidentului, pe care interbelicii căutau cu aviditate să și le însușească: „Arșița soarelui încinge din ce în ce mai tare Bucureștiul. Asfaltul a început să danseze sub picioarele pietonilor încălziți, cari par din ce în ce mai preocupați de găsirea unui adăpost adumbritor. Grădinile de vară, preferatele generației trecute, au dispărut. Și de altfel, ele nu mai corespund nici exigențelor moderne. Acum se cere confort, pitoresc, higienă, lux. Poate răspunde Capitala României dorinței locuitorilor ei? Peste puțin timp da!” [1]
Șantierul bazinului Lido. sursă: Realitatea ilustrată, 12 iunie 1930.
Articolul-reclamă nu ezita să declare chiar noul local cea mai frumoasă podoabă a urbei: „…pe bulevardul Brătianu, colț cu strada Franklin, se va inaugura în curând BAZINUL CU VALURI LIDO, care va corespunde nu numai unei mari utilități publice, dar va fi în același timp cea mai frumoasă podoabă a Bucureștiului.” [2]
Șantierul bazinului Lido. Realitatea ilustrată, 12 iunie 1930.
Bazinul a primit de-a lungul timpului vizite dintre cele mai înalte. În 1932, însuși regele Mihai (pe atunci Mare Voevod de Alba Iulia) venea des la Lido pentru a învăța să înoate: „Publicul capitalei cunoaște desigur excelentul loc de recreațiune, răsărit de câțiva ani în mijlocul Bucureștilor, centru de amuzament și de higienă estivală. E vorba de bazinul cu valuri maritime „Lido”, din Bd. Brătianu, una din cele mai moderne instalații de specialitate din Europa. Actualmente, unul din oaspeții cei mai credincioși ai bazinului cu valuri „Lido” este Marele Voevod Mihai, care vine aci pentru a învăța tehnica înnotului (sic!)”[3].
Tot din Realitatea ilustrată aflăm că iarna, cel puțin în cea din 1932-33, bazinul era acoperit: „O veste îmbucurătoare pentru sportul nautic: se vor acoperi în iarna aceasta bazinele Lido și Grivița, pentru ca antrenamentul de înot să nu sufere din cauza iernii.” [4]
Regele Mihai la Lido, 30 iunie 1932.
În jurul piscinei existau terase pe care lumea putea sta să se bronzeze sau să facă gimnastică. Sportul era la modă în anii interbelici, sub toate formele sale: „Când es din valuri, vizitatorii găsesc (…) grădini și terase solare, înzestrate cu admirabile aparate electrice de gimnastică și masaj” [5]. Începând cu ora prânzului, până seara târziu, atmosfera era animată de o orchestră de jazz, iar restaurantul Cina-Lido astâmpăra foamea celor obosiți de valuri și de gimnastică. În zona meselor se afla și un mic spațiu în care se puteau manifesta iubitorii de dans.
Fotografie inedită color. sursă: vintage.es.
Orchestra de jazz care a animat serbarea. Ilustrațiunea română, 27 iulie 1932.
Piscină la Lido, perioada interbelică.
Bazinul Lido era atât de iubit, încât a intrat rapid în cultura urbană și a dat naștere unui tango: Eri la Lido pe terasă. Versurile sunau cam așa: „Zile-ntregi de-a rândul/ pe străzi rătăceam/ Și tot nu găseam/Fata minunată/ Care noaptea o visam/Nu știu însă gândul/ Pașii mei spre Lido cum i-a-ndreptat//Refren: Spre o fericire/O nouă iubire/Ce m-a captivat// Eri la Lido pe terasă/Jazzul syncopa cu-antren/Iar eu singur la o masă/ Fredonam al lor refren/Tu ședeai la altă masă/Și din când în când dansai/Din toate cea mai frumoasă/Numai tu, doar tu erai/Când într-un tango dansând în brațe te-am simțit/Am știut doar eu de-acum cât sunt de fericit/Azi la Lido pe terasă/ Te aștept din nou să vii/Voi fi singur la o masă/Vezi te rog să nu-ntârzii.”
Deși imaginea este de mici dimensiuni, putem observa poziția orchestrei în partea dreapta, în fața ei aflându-se pianul. În partea din spate putem observa cupluri dansând.
Realitatea ilustrată, 17 iulie 1930.
Nu totul era însă mereu roz. Se pare că în iulie 1931, la doar un an după inaugurare, unii consilieri municipali au amenințat că vor închide bazinul Lido și Ștrandul Kiseleff din cauza apei insalubre. Pe un ton ironic, cei de la revista Ilustrațiunea română, ne spun că proprietarii ar fi vrut să ofere o apă ca cea din râuri și lacuri, cu vegetația și fauna aferente: „Noi ne trudim, domnule primar (…) să ne apropiem de apa râurilor și a lacurilor, care, precum vă este și dv. cunoscut, nu seamănă cu apa de fântână. În intenția noastră este să plantăm chiar ceva vegetație aquatică, să aducem câteva duzini de broaște și pești, în afară de cei de pe Calea Victoriei, pe care-i avem de altfel clienți fideli” [6]. În memoriul închipuit, proprietarii ar fi negat chiar posibilitatea bucureștenilor de a dobândi o boală de piele din cauza apei murdare: „Boli de piele? Pielea bucureșteanilor este… destul de groasă și de răbdătoare; dovada că, în norii de praf și în mirosul băltoacelor și al pisicilor moarte cu care este înzestrată Capitala, pielea cetățenilor… nu reacționează” [7].
În iulie 1932, aceeași revistă, rivala Realității ilustrate, organizează o serbare estivală la Lido. Din anunțul publicat în paginile ei aflăm că urmau să aibă loc mai multe concursuri: de înot pentru copii și adulți, parodii de box pe plută, box indian, concursuri umoristice, „concursuri de înot îmbrăcat, cu desbrăcarea în apă”, waterpolo, „alegerea celei mai elegante pijamale de plaje” etc. [8] Premiile ajungeau în total la suma de 40.000 lei.
Astăzi nu se mai știe aproape deloc ce șoc au reprezentat atât ștrandul Kiseleff, cât și bazinul Lido pentru bucureșteni. În primii ani de funcționare, ambele au fost criticate pentru presupusa lor imoralitate, femeile și bărbații neezitând să se afișeze laolaltă în costume de baie în miezul orașului. Dar încet-încet noua modă a fost acceptată aproape de toată lumea, după cum ne spune Ilustrațiunea română în numărul său din 10 august 1932: „Ștrandul și Lido, privite la apariție ca niște institute de perdiție și boicotate de moraliști, sunt astăzi colțurile preferate ale desfășurării vieții sportive și mondene. Nici un costum, nici o atitudine nu șochează. Totul e privit sub prisma sportului și a nouei mentalități, desbărată de prejudecăți și principii învechite.” [9]
Înainte de apariția celor două (ștrandul Kiseleff și piscina Lido), femeile puteau înota doar două ore pe zi, între 10 și 12, la „unicul și umilul bazin al urbei București”, Tirul: „La ora 12 fix suna gongul. În rândurile cucoanelor se producea un fel de panică: „Vin bărbații!” Bărbații așteptau cu răbdare la poarta bazinului Tir, până ce nu mai era nici o sportivă în bazin.” [10] Să mai amintim că multă vreme la Mamaia au existat două inscripții pe plajă, „pentru bărbați” și „pentru femei”? Perioada interbelică a produs o puternică schimbare de mentalitate, o eliberare treptată a corpului de prejudecăți, mai ales a corpului feminin. Astfel că în scurtă vreme au apărut și concursuri de tipul Miss Ștrand, în care femeile își etalau încrezătoare corpurile din ce în ce vizibile în costumele de baie sensibil micșorate față de perioada antebelică.
