„Hollywood-ul românesc”, așa i se spunea bulevardului Elisabeta „în limbajul șerbetuos și cinefilic al fetelor amorezate”, după cum ne raportează ironic Ion Tik într-un reportaj din 1931, intitulat „Bucureștiul petrece”[1]. Și pe bună dreptate! Orice-ar spune cârcotașul Tik, centrul Bucureștiului interbelic se înfățișa privirilor uimite ale provincialilor și locuitorilor de mahala ca o adevărată „cetate a filmului”. Dar nu pentru că ar fi dezvoltat o industrie în acest sens, nicidecum: în Bucureștiul dintre cele două războaie nu se făceau, ci se consumau, adăugăm noi, cu frenezie, filme. Se consumau în asemenea cantități încât deveniseră motiv de îngrijorare pentru opinia publică ultra-intelectuală, fiind considerate periculoase pentru educațiunea morală (de fapt sentimentală) a tinerilor și a maselor populare.
Dar să lăsăm morala deoparte (deocamdată) și să facem câțiva pași pe bulevard, la apus de soare. Conform lui Mircea Damian, care ne-a lăsat o monografie romanțată a Bucureștilor, Elisabeta era, în anul de grație 1935, „cel mai central” și cel mai important bulevard al capitalei. Dacă în timpul zilei bucureștenii se plimbau, înainte și-napoi, câte unul, câte doi, pe Calea Victoriei, admirând vitrinele, oamenii, agitația, după lăsarea serii aglomerația se muta câțiva pași mai încolo, pe bulevardul Elisabeta. La lăsarea serii, aici începea, după cum foarte poetic ne spune Mircea Damian, viața[2].
foto: Nicolae Ionescu. sursa: http://blog.alexgalmeanu.com
Deși pornea de la intersecția cu Calea Victoriei și se proptea, brusc, în podul Sfântul Elefterie, bulevardul Elisabeta era de fapt cu mult mai scurt: nu ținea decât din Calea Victoriei până în strada Brezoianu, cât țineau și cinematografele. Cum dădeai colțul din fostul Pod al Mogoșoaiei, erai orbit: cât vedeai cu ochii, o mare de lumină. Cinematografele se înșirau ca mărgăritarele, cu reclamele lor sclipitoare, de o parte si de alta a bulevardului: A.R.P.A., Bizantin, Forum, Trianon, Regal, Capitol, Splendid, Femina, și filmele aferente: „Viciul blond”, „Cuibul fericirii”, „Castelana Libanului”, însoțite, nu de puține ori, de numele seducătoare ale protagonistelor: Greta Garbo, Marlene Dietrich, Anne Shirley.
sursa: Ilustrațiunea Română, 14 mai 1931.
Cuvintele parcă luau foc, iar incendiul se întindea cât ai clipi asupra trotuarelor și a oamenilor. Cu mers de pinguin, cu pantofii prăpădiți și hainele cocoloșite, nu puteai înainta decât anevoie prin mulțimea de oameni care vorbeau, se agitau, gesticulau, râdeau în hohote sau chicoteau jucăuș, în cazul domnișoarelor cochete. Inima îți lua și ea foc și te îndemna, fără să vrei, să intri la ultimul love story cu Marlene Dietrich și să te lași răscolit de vocea ei ispititoare. Sau cine știe, să legi vreun amor trecător cu o domnișoară în penumbra sălii.
Căci cinematografele bucureștene nu erau doar locul în care puteai vedea, chiar și de 7 ori pe zi, love stories cu happy end, ci și locul în care le trăiai. Dacă tinerii antebelici se întâlneau galeș la cofetărie, degustând și schimbând între ei dulcețuri, în perioada de vârf a interbelicului amorul se înfiripa și își lua avânt în sălile cinematografelor. Orice tânără văzută pe bulevard între orele 5 și 7 seara își aștepta în mod cert iubitul, ne spune Tik. În fața ecranului, pe întuneric, șoaptele și, uneori, mâinile, prindeau curaj—nu de puține ori apărea și câte un sărut. Sau mai multe: „Mâinile, împletite, se întâlnesc în palmă: a ei, făcută pumn, se odihnește în palma lui. Genunchii se întâlnesc și ei, și se întâlnesc și umerii.[…] El o privește în ochi trei secunde, apoi o sărută apăsat și înăbușit pe buze. […] Și iar o sărută. Peste câteva minute, din nou”[3].
foto: Willy Pragher. sursa: https://www2.landesarchiv-bw.de
Bulevardului i se mai spunea așadar „Hollywood-ul românesc” nu doar pentru puzderia de filme și de cinematografe ci și pentru că, preț de un ceas sau două, fiecare tânără se credea o Marlene sau o Greta în devenire. Iar iubitul, bietul, credea și el la fel. Nu ne mai mirăm prin urmare că instanțele morale ale vremii erau scandalizate: cinematograful punea în pericol bunele moravuri[4]. Tinerii, odată ieșiți de la cinema, înlănțuiți și zgomotoși, se sărutau fără perdea în văzul lumii, căci filmul nu se termina în sală, ci continua impetuos în afara ei, cel puțin cât ținea bulevardul sau drumul spre casă.
Și nu în ultimul rând, bulevardul Elisabeta era un „Hollywood românesc” pentru că se înfățișa, în toată splendoarea lui, din Victoriei până-n Brezoianu, ca un spectacol neobosit, de care nu te plictiseai niciodată: spectacolul aproape cinematografic al măririi și decăderii unei capitale și a locuitorilor ei; spectacolul vânzătorilor ambulanți, al teraselor întinse până în mijlocul străzii, al strigătelor și hohotelor, de râs sau de plâns, al muzicilor lăutărești sau emancipate de jazz, al dragostei prețuite sau neprețuite, al „păsărilor de noapte”, femei cu moravuri ușoare ce așteptau cu orele „tramvaiul”, de fapt clienții care nu mai veneau, al elevelor de liceu îndrăgostite de starurile americane, al mirosului de mititei și sclipirilor aurii din halbele de bere.
„Seara în asfințit bulevardul arată că un braț imens și întins, care ține soarele în palmă”[5], iar noaptea, arăta neîndoielnic ca un braț imens și întins, care ținea în palmă nu doar luna și bolta cerească împânzită de stele, ci și întreaga lume a Bucureștilor interbelici, cu măririle și decăderile ei.