„Pe locul unde se află astăzi minunata grădină a Cișmigiului se răsfăța, în lumina lâncedă a soarelui, o baltă infectă, formată din revărsarea Dâmboviței, resfirată în șuvițe șerpuitoare, până sub malul bisericii Sărindar (pe locul de azi al Cercului Militar), ctitorie a lui Matei Basarab. (…) Lupii, vulpile, dihorii, bâtlanii, lișițele, erau singurele vietăți care spărgeau liniștea și pustiul. Sălbăticiunea locului îmbia boerimea să se abată cu butcile, în zilele călduroase de vară, sau în nopțile când lumina albă a lunei poleia potecile, iar prin stufișuri privighetorile ridicau imnuri pentru vecinicia dragostei și a frumuseței vieții.”[1] Extras dintr-un articol apărut în 1932 în Realitatea ilustrată, fragmentul descrie perfect atmosfera deopotrivă fetidă și cumva totuși plină de farmec a unui București încă necivilizat și astăzi aproape uitat cu desăvârșire. Presărat de bălți urât mirositoare, cu o Dâmboviță ce se revărsa periodic și un afluent, Bucureștioara, care purta și numele „Căcata” din pricina miasmelor sale [2], Bucureștiul acesta pre-modern a lăsat locul sistematizărilor din secolul al XIX-lea și unui oraș cu tendințe occidentale.
Dar să ne întoarcem la Cișmigiu. De unde vine această stranie denumire? În secolul al XVIII-lea, când apa Dâmboviței devenise mult prea murdară, din cauza mizeriilor deversate de locuitori, au apărut în București cișmelele. Acestea nu erau lăsate nesupravegheate, ci sub atenta privire a unor paznici, numiți cișmigii [3] (sufixul -giu era de altfel folosit pentru o serie întreagă de meserii astăzi dispărute, cum ar fi cea de iaurgiu, geamgiu, lampagiu, bragagiu, limonagiu, cazangiu, ibrișimgiu, lustragiu etc.). Paznicii cișmelelor locuiau în mahalaua Stejarului, în care se afla Șipotul Fântânelor, devenit mai târziu strada Fântânelor, iar în prezent strada Berthelot. Pentru întreținerea șanțurilor de scurgere a apei, săpate de pușcăriași pe marginea drumurilor podite cu bârne de lemn (numite de aceea și poduri, Podul Mogoșoaiei fiind de pildă denumirea veche a Căii Victoriei), a fost înființat un corp al „podarilor”, aflat sub conducerea Marelui Cișmigiu. Acesta locuia lângă balta lui Dura-Neguțătorul, astăzi lacul din parc, cu insula Monte Carlo. Denumirea acestui funcționar a fost păstrată până astăzi de parcul atât de cunoscut, considerat în perioada antebelică unul dintre locurile occidentale și civilizate ale capitalei[4].
Într-un articol din Ilustrațiunea română din 1935, Dr. N. I. Angelescu compara Cișmigiul secolului al XIX-lea cu cel din secolul XX:
„De atunci, ce minunată transformare. Frumoase realizări de artă horticolă, splendid orânduite, îngădue perspective de o frumusețe nebănuită. Atât de frumos a ajuns acest salon de verdeață al Bucureștenilor, încât sculptori de seamă și-au orânduit aicea operele. Miasmele fetide au dispărut. Lacul Cișmigiu dă astăzi sănătate fizică, nu boală. Loc de odihnă și de desfătare, Cișmigiul oferă locuitorilor din București și celor cari vin în trecere prin acest oraș, prilejul să respire un aer curat într’un cadru în care frumusețea naturii și măestria omului s’au legat într’o perfectă armonie.”[5]
În secolul al XIX-lea, parcul a început să atragă vizitatori și datorită suprafeței înghețate a lacului, ce făcea posibil patinajul. Acesta a devenit treptat o modă în Bucureștii acelor timpuri și în cel de la începutul secolului XX, pe lacul din Cișmigiu având loc adevărate concursuri de viteză, sărituri și probe artistice: „Iarna? Cișmigiul e frumos și iarna. Lacul este acu ca o oglindă, pe care patinează boierii (…). Peste tot este alb, și sus și jos, alb pur ca în pădure.”[6]
Luna februarie anunța, în fiecare an, sfârșitul patinajului pe lacul din parc și începutul idilelor. Cișmigiul inspira și expira iubire:
“Lumea se plimbă pe lac, cu barca – și se iubește; consumă la Monte Carlo – și se iubește; stă la picioarele unui copac, și se iubește. Mereu, șase zile pe săptămână. Că ziua a șaptea este a servitorimei. Ea se plimbă la lumină, însă ziua, pentru că seara trebue să gătească pentru boieri. Se plimbă la braț, se pupă și se pozează și bea limonadă și mănâncă acadele și rahat… – Of, Ileano, dragă îmi ești… biserica și paștile mă-tii.” De asemenea, primăvara începea toaletarea parcului, grădinarii rotunjind abil și discret boscheții, ca pe niște cucoane la coafor.
Bărbați citind ziarul în Cișmigiu. sursa: Ilustrațiunea română, 1 august 1929.
La patinaj în Cișmigiu. sursa: Ilustrațiunea română.
Cum venea primăvară, șirurile de scaune (acele bănci individuale care există și astăzi) erau ocupate de tineri îndrăgostiți – îndrăgostiți deopotrivă de partener și de manifestările anotimpului: „Pe șirurile de scaune, numai idile; părechi în serii nesfârșite… Defilezi prin fața nesfârșitelor romanțe de dragoste, adăpostite de ramurile ocrotitoare ale bătrânilor arbori din parcul Cișmigiu”[7]. Pe lângă aceștia, în special în luna iunie, în apropierea examenelor, parcul era vizitat de studenții care încercau să învețe ba pe o bancă, ba sub o pergolă, ba suiți pe un bolovan la soare.
Nu prea se mai știe astăzi că în parc exista și o mică „stațiune balneară”, un pavilion cu ape minerale, unde puteai cumpăra, cu bani destul de serioși, „apă clocită de Căciulata”: „…la mese sau plimbându-se cu paharul în mână, vilegiaturiștii sorb apele făcătoare de minuni, regretând numai că ele se scumpesc, în Cișmigiu, de la an la an, deși țara e așa de bogată în ape minerale.”[8] Pe lângă apa sulfuroasă de Căciulata, mai puteai găsi ape minerale de la Borsec, Olănești și Slănic.
Odată cu criză economică, Cișmigiul devine și locul de întâlnire al șomerilor: „…sediul șomerilor, locul lor de întâlnire și de consolare reciprocă, în așteptarea timpurilor mai bune. Sunt slabi, sdrențăroși, înfometați. Și totuș se găsesc printre ei oameni cari au fost până mai ieri funcționari cu oarecare vază, lucrători cari își cunosc bine meseria, absolvenți ai diverselor școli de specialitate, în sfârșit oameni capabili să muncească și să producă, dar cărora nu li se oferă posibilitatea…”[9] Chiar Mircea Damian, scriitor și ziarist din perioada interbelică își amintește cum a venit sărac lipit în capitală și și-a petrecut prima noapte dormind în Cișmigiu: „Seara, am ajuns în Cișmigiu. Lume multă, muzică, toamnă și miros de mititei. Am căzut pe trunchiul unui copac (pe care azi se odihnesc șomerii și haimanalele), cu nările dilatate și cu toamna în priviri. Iar peste câteva minute, am pornit în căutarea unui loc mai dosit, ca să mă culc. L-am găsit unde este astăzi terenul amenajat pentru copii. M’am lungit pe iarbă și m’am uitat multă vreme la cer: era foarte senin și foarte sus și cu stele. Niciun gând n’aveam, și niciun vis…(…) A doua zi, Camil Petrescu mi-a cumpărat cu 400 de lei o nuvelă pentru Universul literare. Era debutul.”[10]
Cișmigiul, la fel ca orașul în inima căruia palpita, era plin de contraste. Boierii, servitorii și șomerii îl vizitau deopotrivă, iar poezia se întâlnea deseori cu prozaicul – mai precis cu fumul de mititei: „Alături – restaurantul Monte Carlo, pe apă ca la Veneția, cu miros de mititei și cu muzică. Lângă poezie?! Da, lângă poezie. Asta va să zică Bucureștii: mititei lângă lună, muzică militară lângă ridichi și ardei grași, așa să știți. Și e frumos, pentru că e pitoresc; și e vesel, pentru că e românesc. Uite, lacul este plin de bărci. În fiecare barcă – o familie sau o pereche. Sunt și bărbați singuri. Sunt și femei singure. Lopătează cu toții domol sub lună și sub miros de fleică – și este frumos.”[11]
În perioada interbelică, mai mult decât în cea antebelică, parcul nu era doar în contrast cu el însuși, ci și cu aspectul din ce în ce mai mecanicist și modern al capitalei. Iată cum remarca Felix Aderca opoziția dintre vegetal și artificial în Realitatea ilustrată, în iunie 1933: „Din bulevardul Elisabeta, pe unde circulă fulgerător toate semnele civilizației mecanice, tramvaiele cu paratrăznetul ce le însuflețește, automobilele și motocicletele care cotcodăcesc metalic ca niște uriașe găini cu benzină, sunt deodată desmințite de un mic, zmerit și fermecător suflet vegetal.”[12] Acest suflet vegetal care adăpostea, pe lângă sufletele bogaților și săracilor, și câteva „suflete” animale inedite. Dar despre ele vom vorbi în episodul viitor.