„Claymoor n-avea în viață decât două griji: să zugrăvească fericirea celor fericiți și să pară el însuși vecinic fericit și… vecinic tânăr” (Epoca, 1903).
Mihail (Mișu) Văcărescu, alias Claymoor, descendent al iluștrilor Văcărești, nepot al lui Ienăchiță și fiu al bon-viveur-ului Iancu, a fost un personaj prea puțin comun în răsfățatul secol 19. Educat la Paris și beneficiind deopotrivă de efervescența spirituală a seratelor literare organizate de familia sa (frecventate de Ion Heliade Rădulescu, Cezar Bolliac, Dinicu Golescu, Vasile Alecsandri și alții), dar și de petrecerile epicuriene la care lua parte, Mișu Văcărescu a plonjat devreme în lumea high-life-ului datorită ascendenței sale nobile.
Vreme de 25 de ani are o activitate publicistică bogată, scriind aproape zilnic în tot acest timp. L’Indépendance Roumaine este gazeta care l-a consacrat și unde a scris articole și cronici în Carnet du High-life, a editat, de asemenea, culegerea de recenzii La vie à Bucarest (1882-1883), revista La lenterne mondaine și a fost și editorul Alamanach du high-life.
Claymoor a scris peste 8000 de cronici mondene, avea un jurnal în care își programa pe zile ieșirile și nu lipsea de la niciun eveniment, chiar dacă erau mai multe planificate pentru aceeași seară. Grație renumelui familiei sale, era invitat la reuniuni intime, baluri, dineuri, nunți, botezuri, ceaiuri dansante sau plimbări la Șosea și în urma tuturor acestor evenimente, scrie neobosit despre ele, alcătuind o frescă extrem de expresivă asupra lumii salonarde de sfârșit de secol 19.
Cronicile lui, scrise într-o franceză delicioasă, pe care o stăpânea ca un nativ, se remarcau prin tonul aparent frivol și edulcorat, prin întorsăturile de frază prețioase și prezența unui vocabular de connaisseur. „În aceeași seară, la doamna Elena Oteteleșanu, o recepție strălucitoare. Era o întreagă primăvară de flori. Lumea e veselă. În salon, un cerc în jurul mesei de ceai: prințul Uruzov, ministru al Rusiei, doamna contesă Tornielli, în toaletă Pompadour, costum Ludovic XVI, în satin albastru-verzui, jerbe de flori pe umăr și în păr, prinse cu stele din briliante. Prințul Grigore Ghica, doamna Lascăr Catargi, în rochie regală din catifea albastru-safir căzând în mantie de curte peste o rochie din satin trandafiriu, șiraguri de perle albe de castelană, corsaj semideschis, brodat cu perle, pe cap, pene albe, domnul C. Cornescu, doamna Alexandrina Roznoveanu, în rochie de satin negru acoperit de dantele de satin purpuriu, drapat cu dantele de Chantilly, domnul general Manu, mare maestru de artilerie, prințul C. Morruzi, doamna Zoe Pasuris, încântătoare în toaletă aurie și din satin, corsaj înalt, cu un mac roșu cu frunze aurii prins pe piept […] Doamna Elena Oteteleșanu, încântătoare ca întotdeauna, a făcut onorurile saloanelor cu amabilitatea-i obișnuită”[1].
Stilul e preponderent vizual, iar analiza îi conferă lui Claymoor o aură de polivalent: descrie toaletele ca un croitor, bijuteriile ca un bijutier, tainele gastronomiei se dovedesc a nu-i fi necunoscute, iar peste drame și indiscreții, pe care le cunoaște prea bine, pune un strat de poleială, relevând o lume în permanență voioasă și în căutarea altor și altor desfătări. Toate aceste atribute îl transformau pe cronicar și într-un fin observator al accesoriilor doamnelor, dar și al sensibilităților lor. Pe deasupra, se vădește a fi și posesorul unei memorii prodigioase, dar și al unui lexic extins, reușind să nu se repete și să utilizeze alte întorsături de frază și alte adjective pentru a surprinde atmosfera unui bal sau atracțiile unei doamne. O performanță uluitoare având în vedere multitudinea de cronici pe care le-a semnat!
Claymoor este recunoscut astăzi pentru abilitatea cu care și-a construit o adevărată carieră flatând eternul feminin. În cronicile sale, femeile sunt „grațioase și flexibile ca trestia”, cu sclipirea iubirii în ochi, vaporoase, statui de Fidias coborâte de pe soclu, camee antice, zâne în alb, rar sunt și mohorâte ca o noapte de toamnă, sunt picturi de Rubens sau amazoane pe cai. Pentru că își petrecea majoritatea timpului în compania fiicelor Evei, a fost ironizat în caricaturi ce-l înfățișau îmbrăcat ca o femeie, deși despre el se zvonea mai des că ar fi pederast. A făcut și gafe, dând dări de seamă despre evenimente care se amânaseră, dar greșelile pălesc în fața șarmului inefabil al cronicilor sale.
În afară de baluri, scrie și despre premiere teatrale, spectacole de muzeu și reuniuni sportive, reușind, practic, să se infiltreze peste tot și să influențeze gustul estetic al protipendadei, chiar și detractorii săi fiind nevoiți să îi recunoască bunul gust desăvârșit, discernământul și sensibilitatea artistică. Îi prețuiește, și nu se sfiește s-o spună, pe Watteau sau Andreescu, dedică pagini întregi lui Enescu sau actorilor Pascali, Romanescu sau Nottara, iar pe Caragiale îl aseamănă lui Zola, comparație ce va fi păstrată și de George Călinescu. Este primul care vorbește în rubrica sa de succesul răsunător al fraților Lumière și al invenției lor, ducând o adevărată campanie de pormovare, iar L’Indépendance Roumaine este responsabilă cu „transportarea” cinematografului la București în 1896.
Claymoor nu era niciodată în vacanță, iar când sezonul balurilor bucureștene se încheia, gazatarul pleca la munte sau la mare, unde era el însuși amfitrion și organizator de picnicuri și dineuri. Frecventa cafenelele și restaurantele de lux, practica echitația la Șosea și dansa ca nimeni altul. A murit la datorie, pe treptele redacției L’Indépendance Roumaine, unde venise să predea o cronică. Odată cu el dispărea un estet, dar și o întreagă lume.