Crăciunul e după colţ, stă la pândă, gata să ne înhaţe şi să ne bage în sacul cu jucării (nu că ne-ar displăcea, ba chiar ne declarăm încântaţi), iar nouă ne fuge gândul la moravuri şi ocupaţiuni interbelice. Aşa că am căutat şi găsit, cu mare bucurie, în „Ilustrațiunea română” din 1929, un foarte simpatic articol despre magazinele de jucării ale capitalei, dar și despre forfota și freamătul orașului în apropierea sărbătorilor de iarnă.
Bucureştii erau şi atunci, ca şi acum, un veritabil furnicar în a doua jumătate a lunii decembrie: oameni nervoşi, plini de pachete, vânzători ambulanţi ce luau cu asalt străzile, trotuarele şi sufletele trecătorilor, înjurături, claxoane, căzături pe gheață, copii care îşi târau părinţii temători şi îngrijoraţi de cheltuieli în faţa vitrinelor strălucitoare, pline de jucării.
Fotografie de Iosif Berman. sursa: Ilustrațiunea română, 25 decembrie 1929.
În Piaţa Sfântul Anton întâlneai oameni simpli, hamali, jupânese, unguroaice, gospodine „de toată mâna şi de toate dimensiunile”, cărând coşuri uriaşe cu bunătăţi sau…purceluşi legaţi cu sfoară, în timp ce liceeni extramatriculati stăteau să agaţe fetişcanele ce se întorceau de la piaţă. Uneori, mai evada câte un exemplar porcin, din cauza vreunui şcolar pus pe şotii care îi tăia sfoara cu care era legat. Să vezi atunci vânzoleală, lacrimi în ochii vânzătoarei şi râsete când vardistul apărea cu evadatul aprig prins şi suspendat de picioarele din spate. Iar la doar câţiva metri depărtare, tot în Piața Sfântul Anton, trona o adevărată pădurice de brazi, de toate mărimile şi pentru toate buzunarele.
După Bărăţia ce-ţi dădea dureri de urechi, din cauza strigătelor disperate ale negustorilor de nimicuri, spre Lipscani apăreau deja cucoanele, mătăsurile şi dârele de parfumuri scumpe, iar reporterul „Ilustraţiunii române” se va perinda cu atenţie şi mirare într-o prăvălie celebră în epocă, de pe strada Smârdan: magazinul Lindenberg, supranumit „Paradisul copiilor”.
Reclamă a magazinului Lindenberg în „Ilustrațiunea română”, 25 decembrie 1929.
Alături, două domnişoare se uită cu jind la mătăsuri franţuzeşti, în timp ce trecătorii se îmbulzesc cu grijă, să nu se calce reciproc pe bătături. Automobilele şi trăsurile nu mai circulă, pentru că de-abia au loc oamenii. La Lindenberg, copii mai mici sau mai mari încearcă diversele jucării: cai cu coame negre strălucitoare, ca la Hipodromul Băneasa, aeroplane, oi care behăie când le tragi de nas…şi chiar cinematografe în miniatură, care ţi-i aduc pe Pat şi Patachon la tine în odaie. Vânzătoarea, amabilă, pune în funcţiune clovnii şi „baletistele” mecanice sau trenurile care, spre deosebire de ale noastre, nu întârzie şi nu staţionează în mijlocul câmpului, adică al covorului.
„După reprezentaţie, începe partea dureroasă: -Mie să-mi cumperi trenul electric! Mi-ai zis că dacă voi fi cuminte, îmi cumperi ce vreau… -Dar puişorul meu, ţi-am cumpărat destule şi mama nu mai are atâţia bani. -Să-mi cumperi, pentru că tata mi-a spus că mă face inginer!”
La raionul de păpuşi, e ceva mai multă linişte. Copilele se uită cu ochi mari şi fermecaţi la întruchipările de ceară, pânză sau porţelan, ba chiar le învelesc ca să nu răcească în paturile lor de bebeluş. Altele le îndreaptă capetele ca „să nu li se suie sângele la cap”. Dar frumuseţea sclipitoare a vitrinelor nu era accesibilă oricui. Pe străzi existau standuri improvizate, pentru copiii mai săraci. Şi câţi nu au auzit poveştile bunicilor sau străbunicilor, care îşi făceau singure păpuşi din cârpe, cu păr din mătase de porumb…
Parada vitrinelor continua şi pe Calea Victoriei. Reporterul nostru se opreşte la magazinul Universel, de la numărul 11, cu mai multe raioane de jucării: de la căluţi de lemn la soldaţi de plumb şi de la coifuri argintate la automobile. Puștii se urcă în maşinile în miniatură şi claxonează furibund, făcând pe oamenii mari: „La oparte, la oparte, că vă calc! Încruntă sprâncenele mici şi negre şi în furia vitezei calcă pe picior un trecător imaginar.” De unde o fi învăţat asemenea apucături?
Mai încolo, un băiat şi o fată se uită la raionul sportiv la nişte mănuşi de box. „Ce sunt astea?, întreabă fata. – Mănuşi de box. -Ce e aia box? – Cum, nu ştii, îţi pui mănuşile şi dai cât poţi”. Iar spre exemplificare, băiatul îi dă doi pumni destul de semnificativi, făcând-o să plângă. Mama apare atunci în grabă, altoieşte şi ea discret progenitura şi îl duce la alt raion.
Atracţia principala însă era casa lui Moş Crăciun, cu ceas, clopot şi…majordom, care îl trezea noaptea târziu din somn. Cum bătea ceasul miezul nopţii, majordomul deschidea fereastra, iar la ea apărea însuşi Moş Crăciun, spre deliciul de nestăvălit al copiilor.
Magazinele, fie ele de jucării sau nu, se întreceau în perioada interbelică în rânduirea produselor şi împodobirea vitrinei, ca să sucească minţile cucoanelor şi copiilor deopotrivă. Bărbaţii erau mai reci şi calculaţi, lor revenindu-le dificila sarcină de echilibriști, fiind nevoiţi să îşi croiască drum prin mulţimea agitată cu mormanele de pachete intacte.