Casele vechi erau vii. Comunicau, prin boltele lor de verdeaţă, cu lumea vegetală şi mai toate aveau o grădină, replică măruntă a paradisului. La începutul secolului XX, Bucureştiului i se mai zicea încă oraşul-grădină, desfăşurat pe o suprafaţă aproape egală cu cea a Parisului, dar cu mult mai puţini locuitori. Malgorzata Rejmer menţiona, în cartea sa Bucureşti. Praf şi sînge, în care avem de-a face cu un București văzut prin ochii călătorului străin de secol XXI, că românul nu s-a despărţit cu inima uşoară de peisajul rural, în momentul în care s-a mutat de la sat la oraş. El a adus cumva satul cu sine, în desagă, l-a împăturit şi, odată ajuns la oraş, i-a derulat casele cu grădini largi pe orizontală, trăgând deopotrivă de spaţiu şi de timp.
Replică măruntă a paradisului, grădina din jurul casei era o prelungire firească a ei şi un răgaz: în zilele călduroase de vară, sub bolta de verdeaţă, în orele de lectură, în momentele de nemişcare, fiind totodată locul de odihnă al trăsurii, după hurducăielile caldarâmului parcurs în viteză. La sfârşitul secolului al XIX-lea, grădinile-casă devin grădini-salon, decorative, iar în 1890, Regulamentul pentru construcţiuni şi alinieri prevedea nivelarea şi pavarea curţilor şi renunţarea la orice utilizare non-urbană, cu aspect de mahala sau sat, a acestora. Ele începeau astfel să înfrumusețeze în mod conștient orașul, nu doar să răspundă nevoilor practice ale proprietarilor.

foto: Alberto Groșescu
În anii interbelici, aspectul acesta de oraş-grădină era deja dispreţuit și privit ca o marcă a periferiei de către modernişti. Ca să nu mai fie o margine a Europei şi a Occidentului, interbelicii visau să reconstruiască oraşul pe verticale îndrăzneţe, să facă din micul oraş-grădină şi micul Paris, un mic New-York:„Acum douăzeci de ani Bucureştiului i se spunea «oraşul-grădină». I se spunea aşa, fiindcă era privit mai mult sub aspectul periferic, aceasta reprezentând adevărata caracteristică pentru ochiul vizitatorului străin. Acum zece ani, i se spunea «micul Paris»- probabil din cauza străzilor lui înguste, a clădirilor de toate formele şi a familiarităţii exagerate, cu care te cuprindea în braţe decum coborai din tren. Azi, Bucureştiul nu mai e « oraşul-grădină», nici « micul Paris». În mai puţin de zece ani, acest oraş, care părea de un nestrămutat spirit conservator, s-a lepădat de mantia tradiţiilor şi a făcut un salt pe deasupra Atlanticului…Bucureştiul a devenit « micul New-York»”.
Totuşi, dincolo de marile bulevarde, cum ar fi Take Ionescu sau I.C.Brătianu, inclusiv modernismul adoptă forme îmblânzite, presărând vile-blockhaus Art Deco prin cartierele capitalei (amintim două dintre cele mai cochete: cel armenesc şi cel evreiesc), ce nu contrastau cu natura profund orizontală şi patriarhală a oraşului. Pentru Cincinat Sfinţescu, era de dorit un stil apropiat de modul de viaţă românesc, pe care îl şi regăsim de altfel în peisajul urban interbelic, în ciuda avânturilor verticale din miezul oraşului.

foto: Alberto Groșescu
Dar nu doar grădinile private erau responsabile pentru acest aspect profund vegetal al capitalei, ci şi nenumăratele şi veselele grădini de vară, restaurante în aer liber cu grătar special şi orchestră de jazz sau taraf de lăutari. Ele erau inima pulsândă a Bucureştilor din mai până în septembrie, chefliii părăsindu-le abia pe la orele 4 ale dimineţii şi reocupându-le conştiincios de la orele 6 sau 7 ale serii. Cina se servea, în zilele înăbuşitoare, atunci când se lăsa răcoarea, adică pe la miezul nopţii. Nici nu e de mirare, prin urmare, că bucureştenii nu se îndurau să îşi părăsească grădinile decât în zori. În 1896, un cetăţean analiza cu umor şi spirit critic în ziarul Adeverul aceste apucături sezoniere ale bucureştenilor: „Bucureștiul este unul din puținele orașe europene, în care viața se petrece vara prin grădini. Mai ales prânzul în grădină este de esență română pură. În occident, fie vara cât de călduroasă, onoratul public binevoiește a mânca între zidurile restaurantelor; acolo a mânca este a îndeplini o trebuință fiziologică, de aceea timpul întrebuințat pentru hrană este redus la strictul necesar.
În România a mânca este o plăcere. Bucureșteanul se așează la masă, aceasta fiind așezată la rândul ei într-o grădină, și acolo petrece două ceasuri foarte rotunde. Își închipuie oricine că, pe vremea marilor canicule, o asemenea pierdere de vreme nu se poate practica decât sub cerul liber. Să nu ne mirăm deci, dacă în zilele călduroase și fără nori o să întâlnim lume imensă în grădinile restaurantelor Enescu, Andrei Demetrescu, Continental, Frascati, etc.
Iar înainte de 1888, când încă nu fusese inaugurat Ateneul şi nu fusese adoptat cu dragă inimă patefonul, grădinile de vară erau printre puţinele surse de muzică în spațiul public. Orchestra de la Frascati era în acele vremuri printre cele mai răsărite, iar spectacole de teatru, ba chiar şi de operă, se ţineau în Parcul Oteteleşanu şi la Grădina Raşca, celebră pentru reprezentaţiile sale.

carte poștală de la începutul secolului XX. via delcampe.net
Grădina de vară era, aşadar, pentru bucureşteni, o instituţie, iar statutul ei a rămas neschimbat până în perioada interbelică, când oraşul era încă plin de astfel de terase-restaurant cu puţină verdeaţă, muzică şi fum de mititei. Puteai chiar să mănânci timp de 2 luni, seară de seară în altă grădină de vară, fără să le epuizezi.
Întorcându-ne în 1896, acelaşi cetăţean critic observa următoarele despre obiceiurile high-life-ului: Grădina joacă un rol atât de mare în viața bucureșteanului, încât high-life-ul, care iarna nu se dezlipește de birtul lui Capșa, îl părăsește desăvârșit vara, din cauză că-i lipsește restaurația sub cerul albastru și independent. Setea de grădini a silit pe mulți restauratori să facă imposibilul. Unii, precum cunoscutul Iordache din Covaci, au inventat un soi de terasă suspendată, un fel de grădină ca a Semiramidei. Alții, pe câțiva metri pătrați au instalat ghiveciuri cu leandri, ori au plantat doi-trei arborași, alții au înființat umbrare, dar cu toții se fălesc că au grădini.Și cu toate acestea, adevăratele grădini cum e Cișmigiul – sunt disprețuite de publicul numeros.
Şi într-adevăr, dispreţul faţă de Cişmigiu se prelungeşte până târziu în interbelic. Abandonat de high-life pentru Şosea, Cişmigiul devenise doar un spaţiu de trecere sau de promenadă pentru populaţia mai puţin distinsă a capitalei: Cişmigiul este frumosul la îndemână tuturor. Şi tocmai pentrucă, pe porţile lui largi, primeşte, ca un adevărat democrat, pe oricine vrea să-l viziteze, Cişmigiul este ocolit de lumea bună din snobism. (…) Suntem convinşi însă că timpul va face dreptate acestei ocolite grădini şi atunci vom putea sorbi în linişte un pic de aer şi o clipă de odihnă fără să ne mai gândim la… ce va zice lumea… În reflexul soarelui strecurat printre crengi, pe apa liniştită, vom odihni privirea noastră încărcată de imaginile confuze şi grăbite ale vieţei de oraş.
Timpul nu i-a făcut încă dreptate Cişmigiului, loc în continuare la îndemâna tuturor, dar parcă neglijat şi sluţit de barăcile primăriei ce îşi doreşte să îl învioreze, dar mai mult îl aglomerează şi provincializează. Prima grădina publică a capitalei suferă în continuare, sufocată de praf şi nepăsare.

foto: Alberto Groșescu
Dar nu pentru grădinile sale publice, care apar destul de târziu, a fost denumit Bucureştiul un oraş-grădină, ci pentru cartierele sale de case năpădite de vegetaţie, cu o mică sau mare curte destinată trăsurilor şi unui colţ de repaos, care dădeau un farmec incontestabil capitalei. Astăzi ele mai există, strânse în menghina blocurilor comuniste şi a timpului, dar nu mai au patina aceea vie, născută din îngemănarea vieţii dinăuntru cu viaţa vegetală din afară, ci de multe ori patina nostalgiei şi a destrămării, vegetaţia contrastând cu distrugerea şi abandonul cărora aceste case le-au fost din nefericire sortite.

foto: Alberto Groșescu