Hotelul Ambasador

de Andreea Apostu | 1.04.2019

Construit între 1937 și 1939 după planurile arhitectului Arghir Culina, cel care a proiectat și hotelurile Union și Stănescu (redenumit apoi Negoiu) din capitală, imobilul Ambasador este inaugurat pe 4 mai 1939, la sfârșitul perioadei interbelice. Clădirea în stil Art Deco formează împreună cu imobilul ARO unul dintre cele mai spectaculoase ansambluri moderniste din Europa [1] și domină bulevardul cu fațada sa simetrică și cu înălțimea celor 12 etaje, dintre care ultimele sunt retrase de la stradă, dându-i un aspect în trepte, de ziggurat.

Terenul trapezoidal pe care s-a construit clădirea a fost ocupat de casa deținută de Constantin S. Mihăescu, în care funcționa un garaj care îi purta numele[2]. Imobilul fructifică inteligent terenul îngust, devenind prin aspectul său monumental, intrarea retrasă de la stradă, cele două corpuri de fațadă simetrice și curbe, un punct ritmic al bulevardului, care modelează spațiul urban[3] și îi conferă unicitate. Bulevardul capătă astfel la sfârșitul perioadei interbelice un caracter radical modern, care intrigă și atrage deopotrivă privirile românilor.

Astfel, în Dâmboviță, apă dulce…, roman din 1942, Damian Stănoiu ticluiește povestea amuzantă a unor provinciali din Fălticeni veniți în vizită în capitală. La gară, răsfoind un ghid al orașului, ei se opresc la primul hotel din listă, în ordine alfabetică, Ambasador și, neștiutori fiind, speră în mod hilar că acesta nu are igrasie și… ploșnițe. Ca să ajungă la adresa trecută în ghid, ei se hotărăsc să ia un taxi, trăgând o spaimă soră cu moartea din cauza vitezei cu care șoferul se strecura printre trăsuri, căruțe și tramvaie:

Hotelul Ambasador văzut de pe strada Franklin. foto: Willy Pragher, septembrie 1939, la doar 5 luni după inaugurare.
„Cu o dibăcie proprie șoferilor din București, se strecoară nevătămat printre căruțe și tramvae, trece la o muche de cuțit de automobilele care vin din sens contrariu, își micșorează viteza brusc în fața unui trecător distrat sau zăpăcit de iureșul circulației, și tot așa în răspântii de străzi. Ocolește regulamentar pe gardienii din posturi fixe, nu claxonează, nu țipă, nu înjură și nici măcar nu tușește. S-a transformat tot numai în ochi și urechi. Iar fricoșii lui pasageri, după ce i-au strigat pe toate glasurile, l-au rugat și l-au amenințat în toate chipurile, și-au acoperit fețele și și-au încredințat soarta în mâinile lui Dumnezeu… E drept că șoferul n-a depășit nicio clipă viteza îngăduită, dar neteama cu care își conducea mașina putea să sburlească părul oricărui provincial neumblat prin Capitală.”[4]

Șoferii bucureșteni au rămas în zilele noastre la fel de netemători și agili, însă, spre deosebire de cel interbelic, ei înjură, țipă și se agită deseori. În momentul în care provincialii ajung la hotel, naratorul ne oferă o descriere prețioasă a clădirii, a interiorului acesteia, dar și a bulevardului și a orașului văzut de la terasa aflată la etajul al 12-lea.

„Când coborâră și dădură cu ochii de imensul bulevard, care pe această porțiune poartă numele lui Take Ionescu, făcură ochii cât cepele și se priviră speriați. Erau mai degrabă dispuși să creadă că visează. Așa stradă largă, atâtea automobile, care de care mai luxoase, gonind într-o muțenie de necrezut, atâtea clădiri uriașe care tind să stingherească libertatea norilor – nu puteau să existe decât în vis. Sau cel mult în Paris și în America. Iar când își dădură ochii peste cap, ca să vadă unde se isprăvesc etajele hotelului de care se temeau să nu aiba ploșnițe și igrasie, le veni amețeală și se sprijiniră reciproc.”[5]

Ambasadorul văzut de la nivelul roții de automobil.
foto: https://pro-bike.ro/forums/topic/78767-romania-motociclistica-in-imagini-si-povestiri-din-secolul-20/

Unul dintre ei, un călugăr, refuză chiar să intre în clădire, considerând-o o arătare diavolească. Cei trei provinciali rămași după plecarea călugărului intră în hotel și stau de vorbă chiar cu directorul, care le prezintă terasa și câteva camere: „Hollul imens al marelui hotel, cu coloane îmbrăcate în mamoră și cu lux de lămpi venețiene și oglinzi de cristal, îi zăpăci așa de tare, că primul gând le fu să facă stânga-mprejur.”[6]

Întâmpinați de directori, provincialii uimiți și curioși încep să îl ia la întrebări:

– Cum se poate așa hutel?

-Se poate, – zâmbi directorul cu înțelegere. În București vin foarte mulți străini obișnuiți cu maximum de confort, precum și români de-ai noștri cărora le dă mâna să se instaleze într-un hotel de primul rang.

– Am înțeles! – oftă Bostan înghițind în sec. Și cât a custat așa o namilă?

– Când auzi din gura directorului câte milioane a înghițit uriașa clădire, Irimia socoti că e șagă și refuză să creadă.

– Ce? Atâta zici mata? Da parcă eu am să te cred? Cu suma asta aș putea să cumpăr jumătate din Fălticeni!

– Are douăsprezece etaje… trei sute de camere… bufet…”[7]

Spre exemplificare, directorul le face un tur al imobilului, iar naratorul o descriere a Bucureștiului văzut de sus: „De pe terasa de deasupra celor douăsprezece etaje, ochiul îmbrățișează aproape trei pătrimi din Capitală. Se zărește până hăt departe de ultimele ei clădiri. Ai atunci o mică decepție. Bucureștii ți-a făcut de multe ori impresia că nu se mai isprăvește, că întinderea lui e nemărginită – și iată-l acum limitat în spațiu, ca orice așezare omenească. Când cauți în jos, la furnicarul de pe bulevard, ai senzația că picioarele ți se topesc și pe ochi se așterne o pânză de păianjen, care tinde să se îngroașe, mai cu seamă dacă nu ești obișnuit cu înălțimile.”[8]

Toate camerele aveau baie și telefon, hotelul punând la dispoziția clienților și mici apartamente la prețul de 700 de lei pe noapte pentru o persoană și 800 de lei pentru două persoane. După ce încearcă să negocieze prețul, ca un negustor ce este, Irimia Bostan se dă bătut în fața prețurilor fixe și decide că măcar o dată în viață are dreptul să se bucure de un asemenea lux. Prietenii săi aleg două camere mai ieftine situate lângă apartamentul său și toți trei pornesc apoi spre bufet să-și aline cu mâncare sufletele păgubite de hotelul bucureștean.

Hotelul Ambasador în 1974. foto: Willy Pragher

Deși este o ficțiune, fragmentele citate ne dezvăluie câteva aspecte importante ale epocii :

– confirmă mitemul București-Micul New York, noua fascinație a bucureștenilor pentru America și mândria de a avea clădiri moderniste înalte, semn (pentru ei) al progresului;

– descrie, desigur, subiectiv, orașul văzut de sus, reluând imaginea furnicarului recurentă în presa vremii (Realitatea ilustrată, mai ales), a omului devenit mic în fața tehnicii și modernității arhitecturale;

– transpune și contrastele orașului, traversat deopotrivă de căruțe și de automobile de lux, de oameni săraci și de bogații acelor timpuri;

– transpune contrastul dintre orașele mici de provincie și capitala, contrast existent parțial și astăzi;

– descrie, din nou subiectiv, interiorul hotelului Ambasador, despre care nu se știu foarte multe lucruri.

Povestea hotelului continuă, desigur și după perioada interbelică. Ocupat de ofiteri germani in timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ar fi fost unul dintre ultimele puncte de rezistență nazistă după întoarcerea armelor, lichidat pe 25 august 1944 (*informația apare în București Ghid, Meridiane, 1962, p. 38).

Închis apoi pentru o vreme în perioada comunistă, este redeschis la începutul anilor 50. Iată cum este descris într-un ghid din 1962: „B-dul g-ral Magheru, 10, tel. 11.04.40. Construit în 1939-1940, a fost reamenajat în 1952. Dispune de camere și apartamente elegante. La parter: restaurant, bufet, braserie, cofetărie, salon de frizerie și coafură.”

Braseria devine foarte frecventată în perioada comunistă, fiind un loc predilect de întâlnire al scriitorilor: „…cum nu era chenzină să nu se facă plăți la Fondul literar, petrecerile se țineau lanț la restaurantele din jur, ca Lido și Ambasador, iar vara la Bordei și Pescăruș, cu prețuri deloc piperate.”[9] De la orele 20 începea program de café concert, în timpul căruia lumea dansa twistul la modă în anii 60: „…țopăiala începea la ora 20, cu program de café concert, continuat cu twistul la mod, prea târziu pentru poet, dar potrivit pentru noi, puși pe rele.

Afiș de promovare din perioada comunistă.
sursa: Pinterest

Am dansat ce-am dansat, iar la miezul nopții ne-am mutat în bar la Melody – în subsolul cinematografului Patria – unde tocmai începea programul artistic, acompaniat de orchestra lui Horia Moculescu.”[10]

În ciuda vremurilor austere, Ambasador a fost în continuare hotel de lux, destinat cu precădere străinilor, restaurantul, braseria și cofetăria fiind frecventate asiduu și de bucureșteni. Puternic afectată de cutremurul din 1977, clădirea va fi consolidată, aflându-se astăzi printre puținele imobile interbelice de pe bulevard care nu sunt încadrate în categoria I de risc de seismic. Chiar și după 80 de ani, hotelul uimește prin fațada sa monumentală modernistă, constituind una dintre cele mai bine păstrate mostre de arhitectură interbelică de pe bulevardele Magheru-Bălcescu.

 

[1] Luminița Machedon, Ernie Scoffham, Romanian Modernism – The architecture of Bucharest, 1920-1940, MIT Press, 1999, pg. 183
[2] http://punctedefuga.ro/2013/06/hotel-ambasador/
[3] Luminita Machedon, Ernie Scoffham, op.cit. pg. 255.
[4] Damian Stănoiu, Dâmboviță, apă dulce…, Editura Ziarului Universul, București, 1942, pp. 57-58.
[5] Ibidem, pp. 58-59
[6] Ibidem, pp. 60.
[7] Ibidem, pp. 60-61
[8] Ibidem, pp. 61-62.
[9] Niculae Gheran, Arta de a fi păgubaș, volumul 3: Indărătul cortinei, Biblioteca Bucureștilor, București 2012, p. 59.
[10] Ibidem, p. 271.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Fill out this field
Fill out this field
Please enter a valid email address.
You need to agree with the terms to proceed

Menu