Bucureștii sunt un oraș capricios. Mereu au fost, trecând cu o viteză uimitoare de la veselie la tristețe, de la lux la mizerie, de la frenezie la dezolare. La fel de oscilante și înșelătoare par să fie și iernile sale, când aprige și neiertătoare, când primăvăratice, nedumerindu-i pe locuitori. Nu mică ne-a fost mirarea să descoperim că așa au fost dintotdeauna. Într-un volum astăzi uitat, București, apărut în 1935, Mircea Damian dedică un capitol întreg capriciilor iernii și farmecului pe care îl dădeau, în viziunea sa, orașului. Odată cu zăpada se așternea peste urbe și liniștea, toate zgomotele fiind parcă estompate. De sus, de pe dealul Văcăreștilor, Mircea Damian oferă cititorului contemporan un peisaj astăzi dispărut în spatele blocurilor comuniste înalte:
“De sus, din dealul Văcăreștilor, eu am văzut orașul sub zăpadă. Este turburător de frumos și îngrozitor de liniștit. Și imens, fiindcă se vede tot. Pe alocuri se zăresc tramvaiele alunecând că niște jucării pe zăpadă. Nu le auzi, și-ți par cu atât mai curioase, jucăriile astea, singurele care se mișcă în orașul mare, cu zăpadă, cu etaje și coșuri.”[1]
De vreo săptămână și ceva Bucureștii s-au încălzit simțitor. Și în perioada interbelică, probabil și în cea antebelică, temperatura trecea rapid de la minus la plus: “Câteodată, iarna trece brusc în primăvară, în primăvară adevărată, cu revărsări de ape, cu miros de brazdă și cu viorele. Trei, patru zile, sau o săptămână. După aceea urmează câteva zile friguroase și cu ploi monotone și îndelungi de Noembrie. Și iar vine iarna (a treia!) cu zăpadă multă, cu ger și cu viscol.” [2] După cum știm și din anii trecuți, Bucureștiul are primăveri în plină iarnă și ierni crunte la început de primăvară. Presa interbelică se grăbea să prezinte, când venea viscolul, aspecte înghețate ale orașului, să critice deszăpezirea greoaie și să deplângă condițiile de muncă ale celor ce lucrau în ger. Într-un articol din Realitatea ilustrată, din ianuarie 1935, Alex. F. Mihail scrie despre cei din urmă și în general despre lupta oamenilor cu frigul, le dă sfaturi cititorilor și se vede chiar nevoit să demonteze mitul românesc conform căruia consumul de alcool te ajută să suporți gerul mai bine: “…bețivii cari au consumat rachiuri înainte de a porni la drum iarna îngheață pe câmp. Cel care n-a băut, scapă mai ușor de îngheț. Un păhărel de rom, mai ales un ceai fierbinte cu rom, te-ncălzește, într-adevăr, dar cu condiția să stai în casă, să nu mai pleci în ger”. [3]
Poștașii, agenții de stradă, santinelele, muncitorii STB erau nevoiți să lucreze în orice anotimp, indiferent de vreme. Aparent unele santinele primeau blănuri și șoșoni de pâslă, dar nu toți știau să îi folosească, unii ascultând ad literam ordinele: “Într-o iarnă trecută, un ofițer în gardă, la închisoarea Văcărești, făcându-și rondul obișnuit, a întrebat una din santinele: – Ce păzești aici? – Șoșonii din gheretă s’trăiți domnule locotenent – a răspuns conștiinciosul paznic. Într-adevăr, șeful de post ii dăduse un ordin foarte strict: – Bagă de seama, bă! Să nu cumva să dispară șoșonii, că-s ai Statului!!” [4]
Pe lângă aceștia mai erau numeroșii negustori ambulanți ai capitalei, precum și birjarii și lăptăresele, aproape deloc protejați de frig pe capra trăsurii ori a căruței: “În București, sunt foarte simpatici necăjiții vânzători ambulanți, cu diferitele obiecte mărunte, ce oferă publicului carnete și carnețele, lame de ras, butoni, ciorapi…Un aspect caracteristic dau, mai ales centrului, vânzătorii de castane prăjite, maroane calde, cum au început să ofere de câtva timp”. [5] Singurul moment de înviorare al străzilor înghețate era prilejuit de vânzătorii de ziare care dădeau buzna cu strigătele lor vesele, anunțând edițiile de dimineață sau de seară.
Fotografiile publicate în cadrul articolului ne oferă o imagine inedită a locuitorilor capitalei pe timp de iarnă: îi putem vedea de exemplu pe schimbătorii de macazuri la tramvaie încălzindu-se la sobe special instalate de STB sau agentul de circulație adăpostit într-o capsulă din metal și sticlă care îl proteja de ger. Într-una dintre imagini zărim și doi angajați ai serviciului de salubritate, cu paltoane groase și căciuli de astrahan, încărcând zăpada cu lopețile în tomberoane.
Deszăpezirea capitalei în acea perioadă era mai problematică decât în prezent. Deși iarna era capricioasă ca acum, alternând zile reci și calde, cantitatea de zăpadă era totuși net superioară, depășind cumulat 100 de cm în fiecare sezon. Problemele provocate de ninsori în oraș sunt tratate științific de inginerul N. Vasilescu-Borcea în revista Urbanismul, numărul din noiembrie-decembrie 1934. Articolul intitulat “Zăpada la București” critică dur atât cetățenii care nu curățau trotuarele din fața casei, propunând amenzi usturătoare, cât și autoritățile care interveneau cu personal și materiale insuficiente. Zăpada staționa zile în șir pe carosabil sau pe trotuare, se bătătorea și îngheța, îngreunând circulația: “Dacă în restul anului circulația în București își are neajunsurile ei, iarna, când străzile sunt impracticabile, devine imposibilă”. [6] Surveneau chiar blocaje, mai ales în centru, la orele de vârf, care erau pe atunci 11-13 și 18-20.
Singurele străzi relativ decent deszăpezite erau cele cu linie de tramvai, deoarece Societatea de Tramvaie București (STB) era obligată prin contract să curețe șinele cu pluguri remorcate. Acestea îndepărtau zăpada, însă o îngrămădeau totodată în mormane care făceau dificilă trecerea pietonilor și a altor vehicule. De asemenea, existau mai multe guri de zăpadă, puncte de colectare și deversare în sistemul de canalizare al orașului, care însă erau insuficiente și situate pe marile artere. Căruțele care veneau să descarce mormanele încurcau prin staționare circulația din zonă.
Când se încălzea, străzile deveneau adevărate lacuri. Sună cunoscut? Anumite lucruri par să se fi păstrat până astăzi, într-o notă poate mai atenuată: “Pe străzile cu un pavaj rău întreținut și unde zăpada n-a fost ridicată, apele, neavând asigurată scurgerea lesnicioasă, stagnează și la viteza mare a automobilelor pietonii sunt stropiți, afară de accidentele vehiculelor cauzate de gropi pline de apă și deci ascunse”. [7] Pentru pietoni viața nu s-a schimbat semnificativ de atunci. De aceea, începând cu ploile de toamnă, interbelicii își puneau peste pantofi cunoscuții galoși sau șoșoni din cauciuc, meniți să le protejeze încălțămintea de noroaiele și zăpada murdară.
În afară de STB, serviciile de salubritate ale celor 4 sectoare erau cele ce se ocupau de deszăpezirea orașului. Personalul și mijloacele erau însă mult sub nevoile reale – conform inginerului Vasilescu-Borcea, suprafața totală a străzilor din capitală fiind în 1934 de 7.058.557 mp. Articolul este un document prețios prin tabelele conținute, care ne arată exact cum erau acoperite străzile din fiecare sector: cu asfalt, dale de bazalt, dale de beton, bolovani, piatră brută și cioplită etc.
Bulevardul Magheru (Take Ionescu). Se pot observa șinele curățate de zăpadă. foto: Willy Pragher, 1941.
Tramvai înzăpezit lângă Biserica Sf. Elefterie. foto: Willy Pragher.
Autorul ne oferă de asemenea un inventar al mijloacelor de care dispuneau primăriile. Pe lângă intervenția manuală a măturătorilor cu lopeți și tomberoane, sectoarele mai dispuneau de căruțe și pluguri cu tracțiune animală, dar și de câteva autocamioane moderne, de mărci diferite: Bussing, Stuedebaker, Chevrolet, Oppel, Stewart etc. Într-o fotografie din 1933 putem observa și o împrăștietoare de nisip remorcată de o camionetă ford AA din 1930. Inginerul Vasilescu-Borcea nu le menționează însă în inventarul său.
Dincolo de problemele legate de trafic, zăpada aducea și bucurie, cu precădere copiilor și tinerilor, care fie apelau la sanie, fie mergeau la patinoarele din oraș (despre ele vom vorbi într-un articol viitor). Se amenajase chiar, în anii interbelici, o pârtie de schi pe dealul de lângă Valea Plângerii, unde se află astăzi Parcul Tineretului [8]. Alex F. Mihail notează în articolul său din Realitatea ilustrată o scenă de stradă sugestivă: “Acum vreo două seri, când ningea mai tare și lumea se sgribulea cu mâinile în buzunarele paltonului, am văzut la un colț de stradă câteva studente și studenți bătându-se de zor cu zăpadă. La un moment dat, una dintre domnișoare, îmbujorată la față, a exclamat râzând în hohot: – dar e o căldură tropicală!” [9]
Tinerii reușeau să descopere, la propriu, în mijlocul iernii o vară de neînvins.
sursa: Ilustrațiunea română – an 1931, 1932, 1938.