Despre Manuc și Hanul cu Tei ați auzit cu siguranță. Poate și despre hanul Gabroveni sau Kretzulescu. Dar nu știți cu siguranță că Bucureștiul secolelor XVIII-XIX avea, pe lângă nenumărate biserici, aproape la fel de multe hanuri. O mulțime! Atât în centru, cât și la periferie. Ascultați dară câteva nume: hanul lui Băltărețu, hanul Câmpineancii, hanul Cișmeaua Roșie, chiar și-un han al Ceșmegiului, hanul Colței, hanul lui Jugă-Urs, hanul Grecilor, hanul Roșu, hanul Galben, hanul Albastru nu credem să fi existat, hanul Verde însă da, hanul Piteșteanului, hanul Pescarului, hanul Urlă-n sus (!)[1]. Iar astea sunt doar câteva exemple, alese la întâmplare.
Cuvântul „han” provine se pare din limba turcă, însemnând birt sau casă unde călătorii primeau găzduire și mâncare în schimbul unei sume de bani. Acest tip de clădire are origini destul de vechi, fiind întâlnit aproape în toate orașele balcanice. George Potra făcea la 1943 o descriere generală a hanurilor, pornind de la documentele și mărturiile din secolele trecute: „Hanurile erau niște constructiuni mari, de lemn la început, care serveau ca depozite pentru mărfurile neguțătorilor și ca locuințe pentru cei veniți din altă parte. Mai târziu, aproape toate hanurile aveau înfățișarea următoare: la mijloc o curte mare împrejmuită de jur împrejur de ziduri înalte și groase ce serveau pentru apărarea hanului. Aveau numai o singură intrare și ieșire care în timpul nopții era închisă printr-o mare ușă de stejar, ferecată, ca să opuie o cât mai mare rezistență în caz de primejdie”. [2]
Hanul Roșu. sursa: www.financiaul.ro
Hanul Galben. sursa: George Potra, Hanurile bucureștene.
Exista și o ierarhie a hanurilor, acestea fiind împărțite în trei categorii: 1. hanurile de rangul întâi, construite de domnitori, erau ansamblurile arhitecturale cele mai ample, având de multe ori, în centrul lor, o biserică; 2. hanurile de rangul al doilea erau cele construite de boieri sau de neguțători, fiind de dimensiuni ceva mai mici, fără biserică; aveau în schimb mai multe prăvălii orientate spre curtea interioară. Abia târziu, în secolul al XIX-lea, acesteau au început să fie orientate spre ulițe, întârzierea cu care se deschid spre stradă explicându-se prin nesiguranța generală din timpurile mai vechi; 3. hanuri de rangul al treilea sau mărginașe, de fapt niște cârciumi mai mari împrejmuite de un zid, care aveau și câteva camere în care călătorii se puteau odihni. Ele se aflau la marginea Bucureștilor și a orașelor în genere, în preajma principalelor drumuri de acces, fiind vizitate îndeosebi de țăranii veniți în capitală cu treburi și negoțuri.
Hanul cu Tei în perioada interbelică. sursa: Ilustrațiunea română, 9 octombrie 1935.
De multe ori proprietarii erau mai legendari decât locurile în sine. Un exemplu: hanul lui Jugă-urs sau Înjugăurs, situat de Ionnescu-Gion în spatele spitalului Colțea, iar de George D. Florescu undeva în Mahalaua Batiștei. Proprietarul său era Dumitrache Sărățeanu-Înjugăurs, iar tatăl acestuia, spune legenda, ar fi fost cogeamite om, de o forță nemaipomenită, care ar fi prins odată, de unul singur, cinci tâlhari. Aflând la un moment dat că un car de lemne trimis de el dinspre pădure spre moșie ar fi fost atacat de un urs, s-a dus la fața locului și se spune că, la întoarcere, la carul de lemne ar fi fost înjugat, alături de boul rămas, însuși ursul. Iar Frederich Bossel, proprietarul hanului Bossel, care se afla vis-a-vis de actualul Palat al Telefoanelor, era cunoscut la jumătatea secolului al XIX-lea pentru balurile și picnicurile sale. Da, da, ați citit bine, picnicuri, cuvântul fiind împrumutat destul de devreme din limba franceză. Iată cum își anunța Bossel petrecerile în presa vremii : „Subsemnatul are cinstea să facă cunoscut înaltei nobilimi și cinstitului public că, cu înalta voie a stăpânirii, va da în cursul Carnavalului viitor, anul 1849, baluri mascate de două ori pe săptămână, Dumineca și Joia, precum și mai multe picnicuri.”
Imagine cu Hanul Bossel, prima clădire din partea stângă a imaginii. sursa: George Potra, Hanurile bucureștene.
Clientela hanurilor mari (de rangul întâi și al doilea) era în mare parte străină, negustorească. Și cum pesemne oamenii plecau ceva mai săraci decât ajungeau, și nu doar din pricina prețurilor, Caragea Vodă (cel cu ciuma), a simțit nevoia să dea câteva legi (un anteproiect de legiuire de fapt), din care vă cităm un mic fragment: „Hangiii primind pe străini în hanurile lor, sunt datori să-i îngrijească și să-i păzească, pe ei și lucrurile lor, cât le stă în putință, fiindcă meseria lor implică tacit aceasta și străinii de aceia se duc în hanurile lor.” Dacă străinul suferea prin urmare o pagubă în incinta hanului, hangiul era tras la răspundere[3].
În hanurile mai mici, clientela era la rândul ei mai măruntă iar condițiile destul de cumplite. Un exemplu de cameră „single” la 1823: „Odaia era mică și cu tavanul așa de jos, că-l atingeai bine cu mâna. Pe o lature era un pat: trei scânduri așezate pe două picioare de lemn, peste scânduri o mână de paie vârâte într-o țoală ca să nu se risipească. Într-alt perete era un ochiu de fereastră; ca geam, se cunoștea că ar fi fost o piele de capră. […] Mă dusei la ușă ca să-i pui zăvorul. N-avea nici zăvor nici ivăr, nimic decât o clanță ce se mișca, cu care se putea deschide ușa pe dinafară tot atât de bine ca pe dinăuntru. Fiind ostenit mă trântii în pat și fiindcă nu avea pernă, pusei căpătâi un lemn ce-mi încurca drumul și mă învelii cu scurteica ce o aveam pe mine.”[4]
Hanul lui Simeon (Zamfir), situat pe str. Blănari, în fața Hanului cu Tei. Construit în 1811 și demolat în 1933. sursa: George Potra, Hanurile bucureștene.
Tot felul de oameni, din toate colțurile Europei, se vânturau prin hanurile bucureștene, iar peisajul era de multe ori pitoresc. Trebuie să fi fost în mare parte același în toate locurile și din toate timpurile, de la 1673, când apare primul han în capitală, până dincolo de a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Un pictor francez, Auguste Lancelot, descria astfel hanul lui Manuc pe la 1860: „Curtea năpraznică îmi înfățișa priveliștea cea mai cu haz și cea mai variată din lume: tabără, depozit, târg, bursă, menajerie, era toate deodată; de-a lungul pereților coviltire, lăzi, corturi, baloturi de marfă, buți; în fund, în firide mari închise cu gratii, teancuri de piei proaspete, lână umedă, carne de bivol rispită peste tot, grămezi de paie și de bălegar. În această învălmășeală, o frământare nesfârșită de birje, de țărani călări, femei purtând târguieli, cai deshămați care se scutură, nechează și azvârle cu picioarele dinapoi, câini care urlă, porci mari negri care grohăie de plăcere scormonind cu râturile pârâul lat de apă grasă care se scurge mereu de la bucătărie. Această mișcare, acest zgomot nu tulbura nici o clipă pe turcii, pe românii, pe bulgarii, pe grecii care-și vedeau liniștiți de treburi, discutând, tocmindu-se sub prezidența ovreilor, care le schimbau pe loc banii, înarmați cu ochelari mari rotunzi, cu pietre de mehengiu, cu balanțe.”[5]
O apariție ovină deloc surprinzătoare în curtea Hanului Radu-Vodă în perioada interbelică. sursa: Ilustrațiunea română, 28 octombrie 1936.
Hanurile bucureștene au avut nu doar o mare importanță comercială, ci și una strategică. Zidurile lor groase puteau adăposti un număr considerabil de persoane în timpul atacurilor și deselor războaie din acele timpuri. De asemenea, pivnițele lor adăposteau bunurile de preț ale negustorilor, ba chiar ale boierilor și diferiților domnitori care s-au perindat pe tronul principatelor: „La noi în principate și mai cu seamă în București, negustorii, boierii și chiar domnitorul de multe ori ascundeau în pivnițele întunecoase ale hanurilor, mărfurile și lucrurile lor cele mai bune. În asemenea momente grele pivnițele erau locurile cele mai sigure unde se ascundeau documente, bani și tot felul de lucruri prețioase.”[6]
Tocmai datorită acestui dublu rol, de apărare și de dezvoltare a comerțului, D. Berindei numea, pe bună dreptate, hanurile „fortărețe comerciale”. În ele trăgeau negustorii și delegații, calfele și intermediarii. Odată cu modernizarea și occidentalizarea Bucureștilor însă, locul lor va fi luat treptat de hoteluri. Într-adevăr, călătorii străini mai de soi se plângeau de condițiile bătrânelor clădiri, cu care nu prea erau obișnuiți și care de multe ori erau cam șubrede și insalubre. La 1835, mareșalul Helmuth von Moltke constata: „cel mai mare inconvenient pentru călătorul european care sosește în Valahia este absența completă a hotelurilor. Când ajungi seara, flămând, ud și pe jumătate înghețat, nu găsești cu oricâți bani, nici cameră, nici pat, nici de mâncare. Mi-a trebuit un bilet din partea domnitorului ca să fim primiți într-o casă particulară” [7]. Iar vechi hanuri se vor transforma în sedii de bănci sau, după moda timpului, în hoteluri, cum a fost cazul Hanului Gabroveni devenit, la începutul secolului XX, Hotel Gabroveni-Universal.
Hanul Șerban Vodă, în 1882. Clădire demolată pentru a face loc actualului sediu al Băncii Naționale. sursa: George Potra, Hanurile bucureștene.
Bibliografie
[1]George Potra, Hanurile bucureștene, Institutul de Arte Grafice „Tiparul Românesc”, București, 1943
[2]Ibidem.
[3] Narcis Dorin Ion, București. In căutarea Micului Paris, Tritonic, București, 2003.
[4]George Potra, op.cit.
[5]Narcis Dorin Ion, op.cit.
[6] George Potra, op.cit.
[7] Narcis Dorin Ion, op.cit.
foto cover: Hanul lui Manuc, gravură de secol XIX. sursa: Georges Olszewski, Bucarest. Notes historiques et estampes, 1929.