La orele 5 după-amiaza, o birjă se oprește cu scrâșnet de roți și vălătuci consistenți de praf în fața unei prăvălii de pe strada Lipscani[1]. Suntem pe la 1870. După câteva clipe de răgaz, în care își aranjează ținuta răvășită de hârtoape, o doamnă își coboară piciorul fin, din care i se întrevede doar vârful delicat al pantofului, în colbul pitoresc al străzii. Vălătucii de praf cochetează discret cu roiurile de muște deasupra pălăriei elegante, ample, cu flori artificiale, cu care doamna s-a hotărât în ziua aceea să iasă la cumpărături. Grațioasă, se grăbește să intre în magazinul unui negustor lipscan, să cumpere niște stofe franțuzești, englezești sau olandeze, din care să-și facă, la croitoreasă, bien sûr, câteva rochii. Nu de alta, dar programul se anunța încărcat: de la bal la spital, pardon!, la picnic, și de la picnic în vilegiatură, vara, în ciuda căldurii sufocante, nu era deloc lipsită de evenimente în capitală.
S-a tot spus că Bucureștii interbelici erau un oraș al contrastelor. Nici pe la 1860-70 nu se lăsau mai prejos. Deși era cea mai zgomotoasă, mai animată și mai bogată arteră a capitalei, legând Biserica Sfântul Gheorghe Nou de Podul Mogoșoaiei, strada Lipscani nu era tocmai un spectacol încântător. Desigur, mărfurile dinăuntrul magazinelor atrăgeau ochiul avid de frumuseți al doamnelor sau, de ce nu, al domnilor, în schimb exteriorul cam lăsa de dorit. Să facem, împreună cu Filip Florian, un mic exercițiu de imaginație. Dacă ne-am fi plimbat, asemenea dentistului neamț, Her Strauss, personajul său, prin Bucureștiul din 1866, anul sosirii principelui Carol în capitală, am fi fost asaltați nu doar de roiurile de muște, ci și de miresmele îmbătătoare și tari, specifice arterelor cu aspect de ulițe ale orașului: „a ieșit în aerul coclit, s-a oprit la o răspântie și a băut bragă, a ocolit câteva baligi de cal și o curcă moartă (duhnind), s-a ferit de o droșcă încărcată cu lemne de foc, a intrat la un croitor și s-a uitat la stofe (fără să-l încânte vreuna), a cumpărat o plăcintă cu mac și așa, mestecând, a hotărât să se tundă.”[2]
Curca moartă, duhnind, ținea, desigur, de o estetică a urâtului, asemenea rațelor bălăcindu-se în bălțile lăsate în urmă de ploaie sau a porcilor bucurându-se de nămolul, vindecător sau nu, aflat la doi pași de clădirea care l-a adăpostit pe Carol la venirea sa, Casa Golescu. Vietățile domestice nu îi mai luau prin surprindere pe bucureșteni, doar străinii se mai mirau, perplecși, în fața acestei mari grădini a Domnului, ce cuprindea într-însa toate dobitoacele. Nu trebuie să uităm că hanurile, pe vremea aceea, încă nu se demodaseră, iar la câțiva metri mai încolo, curtea Hanului lui Manuc gemea de boi (patrupezi), vaci, cai, oi, rațe, gâște, găini, câini și pisici. O hărmălaie de nedescris!
Strada Lipscani era, pe la 1870, nu doar o combinație contrastantă de mărfuri scumpe și roiuri de muște, ci și un mozaic negustoresc. Găseai, mai pe scurt, de toate: stofe de Flandra, Paris sau Viena, scobitori, izmene, rochii, piepteni, giuvaericale și ceasornice, cuțite, poșete și pistoale. Nu lipseau desigur nici dentiștii, frizerii și croitoresele, căci de, materia primă trebuia cizelată, iar protipendada nu se putea ocupa de ea de una singură. Avea nevoie de ajutoare pricepute.
Postăvărie, băcănie, frizerie…De toate pentru toți pe strada Lipscani. sursa foto: https://romaniadacia.wordpress.com
În agitația de pe Lipscani, pe timp de vară, când soarele îți intra fioros în ochi, aveai totuși parte și de ceva răcoare: vânzătorii de bragă și de limonadă îi vânau fără milă pe clienții osteniți de căutări și cumpărături. Ba chiar găseai și de mâncare, plăcintarii expunându-și în soarele orbitor plăcintele ademenitoare. Bine, ademenitoare în măsura în care nu-ți pierea pofta de mâncare în preajma miresmelor și a stolurilor de muște. Dar, după cum spuneam, bucureștenii erau obișnuiți.
Pe lângă detaliile pitorești, ce țineau, la propriu și la figurat, de atmosfera străzii, mai existau și diferențe notabile în privința configurației Lipscanilor de secol XIX, față de cei de astăzi. În primul rând, strada era cu mult mai îngustă, astfel încât clienții ce se plimbau de colo-colo, negustorii ambulanți și birjele creau o aglomerațiune zgomotoasă și de multe ori periculoasă. De asemenea, multe din clădirile pe care încă le mai vedem astăzi nu existau pe la 1860-70, sediul Băncii Naționale fiind doar una dintre ele. Constantin Bacalbașa ne oferă o listă ceva mai cuprinzătoare:
„Pe stânga nu existau: Palatul Băncei Agricole, Banca de Scont, Banca Națională, casa Schesinger, magazinul Missir, Casa Crisoveloni și încă câteva.
Pe dreapta nu existau: Grădina bisericei Zlătari, hotelul Carol, palatul Daciei, casa din colțul stradei Smârdan, La Globul Verde, casa Bechianu, etc.etc. Pe întregul parcurs al Lipscanilor erau numai case joase, mici și vechi.”[3]
Marele bazar Lipsca. sursa foto: https://romaniadacia.wordpress.com
Existau și pe timpuri cafenele, precum cafeneaua Strobel, ținută de un german într-o casă cu un singur cat și grădină în față, cu restaurant și două mese de biliard, apreciată îndeosebi de clasa mijlocie a epocii, dar și un birt pentru studenți, ținut de macedoneanul Costache Belimace, cu prețuri, evident, foarte mici. Magazinele de și la modă pe la 1871 erau cel de pălării al doamnei Volays și magazinele de mătăsuri Aux villes de France și A la ville de Lyon.
Strada Șelari înspre Lipscani. sursa foto: http://turistinbucurestiro.blogspot.ro
Trebuie de asemenea să știți că Lipscanii nu erau doar strada pe care o știm astăzi cu numele de Lipscani. Denumirea desemna o zonă mult mai întinsă, care cuprindea toate străzile cu nume meșteșugărești dimprejur: Blănari, Sticlari etc. „Strada Lipscani formează un cartier întreg, cel mai bogat, cel mai vast, cel mai negustoresc, cel mai sgomotos din București și cel mai agitat. Căci tot de Lipscani ține Smârdan, Șelari, Bărăției, Carol, Moșilor etc. Aci sunt cele mai vestite bănci, magazinele cele mai mari, cele mai diverse și cele mai numeroase. Fiecare casă este un magazin sau o instituție; fiecare bărbat—un negustor; fiecare femeie—o vânzătoare, o casieriță, sau o patroană…”[4]. Lipscanii erau prin urmare un oraș de sine stătător în miezul orașului, în care viața își avea propriul ritm, negustoresc: din zori de zi până seara la orele 7, când magazinele își trăgeau obloanele și își ferecau porțile, străzile vuiau de mulțimea de cumpărători. Ritmul vioi continua apoi până târziu în noapte, purtat de vocile calfelor, de râsetele soțiilor sau iubitelor de ucenici și de vocile groase și mustrătoare ale meșterilor sau negustorilor nemulțumiți de profitul de peste zi.
Lipscanii. sursa foto: https://romaniadacia.wordpress.com
1 Comment. Leave new
Faine articole!