Freamătul care cuprinde Bucureștiul în preajma zilei de 1 martie exista și în urmă cu 80 de ani. Oamenii ieșeau pe străzile orașului în număr mare, în pardesie ușoare, ca să vâneze mărțișoarele. Vitrinele sclipeau în felurite culori, asaltate de mici “giuvaere” reprezentând flori, potcoave, coșari, pisici și elefanți, pe care fetele le puteau purta la gât, la încheietura mâinii sau prinse în piept. Ba chiar mărtișoarele se mai puneau și la urechi, sub forma unor cercei.
Din metal fin, fildeș și coral, cu pietre scumpe sau banale bucățele de sticlă colorată imitând ametistul, safirul sau rubinul, existau mărțișoare pentru toate fetele și toate buzunarele. Pe lângă magazinele tradiționale de bijuterii, se mai iveau și standuri stradale, unul dintre acestea fiind surprins de Willy Pragher pe bulevardul Magheru în 1940. Pe o inimă de carton învelită în catifea, vânzătorul agățase zeci de figurine.
Freamătul care cuprinde Bucureștiul în preajma zilei de 1 martie exista și în urmă cu 80 de ani. Oamenii ieșeau pe străzile orașului în număr mare, în pardesie ușoare, ca să vâneze mărțișoarele. Vitrinele sclipeau în felurite culori, asaltate de mici “giuvaere” reprezentând flori, potcoave, coșari, pisici și elefanți, pe care fetele le puteau purta la gât, la încheietura mâinii sau prinse în piept. Ba chiar mărtișoarele se mai puneau și la urechi, sub forma unor cercei.
Din metal fin, fildeș și coral, cu pietre scumpe sau banale bucățele de sticlă colorată imitând ametistul, safirul sau rubinul, existau mărțișoare pentru toate fetele și toate buzunarele. Pe lângă magazinele tradiționale de bijuterii, se mai iveau și standuri stradale, unul dintre acestea fiind surprins de Willy Pragher pe bulevardul Magheru în 1940. Pe o inimă de carton învelită în catifea, vânzătorul agățase zeci de figurine.
Diversitatea acestor figurine e uimitoare pentru o epocă în care cei mai mulți cred probabil că străbunicii și străbunicele noastre purtau doar șnurul împletit, alb-roșu, în piept, de care atârna cel mult un coșar sau o frunză de trifoi. Spre surprinderea lor, într-un articol scris pentru Realitatea ilustrată în 1937, Victor Eftimiu enumeră, non-exhaustiv, următoarele tipuri de mărțișoare: iconițe cu Maica Domnului sau Sfântul Nicolae, porumbei albi cu o ramură verde în cioc, ancore, potcoave, ciuperci roșii cu picățele albe sau albe cu picățele roșii, buburuze, purceluși trandafirii, biciclete, locomotive, aeroplane, papagali, copii, căței, pisici, cucuvele, pești, fluturi.
Găseai de vânzare chiar și mărțișoare destul de goth, cum ar fi un cerc negru de rău augur cu numărul 13 în mijloc și capete de mort (ce aveau uneori „un belciug înfipt în țeastă”).
În articolul menționat, poetul susține că primele sale versuri ar fi fost 100 de catrene, câte unul pentru fiecare figurină dintr-o vitrină – o reclamă comandată de un negustor de pe Calea Victoriei:
„Vitrinele acestea în care au năvălit sutele și miile de gângănii de metal înflorit și colorat, îmi aduc aminte ceva de demult, de treizeci de ani, poate și mai mult, când, printre mărțișoare, mi-au apărut într-o vitrină, pe Calea Victoriei, primele versuri. O sută de catrene, dedicat fiecare unui obiect expus spre vânzare. O reclamă comandată în bloc de negustor”.
Poetul primise 20 de bani per catren, în total 20 de lei. Cam puțin, am spune noi.
În texte se întreceau magazinele și în presa antebelică și interbelică, în care întâlnim frecvent reclame cu câteva zile înainte de 1 martie. Unele mesaje erau simple și la obiect, încadrate de o inimioară, cum ar fi cel al magazinului Bereșteanu. Altele erau alcătuiri de versuri destul de naive, amintind de poeții Văcărești.
In perioada antebelică, mai precis în 1893, am găsit un adevărat poem despre prăvălia domnului Radivon. Un catren nu mai era aparent suficient ca să atragi clienții:
„C-așa e obiceiul, de la Betrâni stremoși/ Să dai un mărțișor la toți ce au ochi frumoși/ Să fie însă luate numai la Radivon/C-acolo sunt frumoase, de gust și de bon ton”( ziarul Lupta, 2 martie 1893).
Realitatea ilustrată, 23 februarie 1932.
Realitatea ilustrată, 25 februarie 1932.
Realitatea ilustrată, 23 februarie 1938.
Realitatea ilustrată, 20 februarie 1930.
Ca o mică ciudățenie, am întâlnit de asemenea în revista Realitatea ilustrată un anunț ce implica îndepărtata Indie, un oarecare fachir și formula magică a fericirii. Era, sperăm, doar o glumă simpatică.
Formula magică a fericirii nu era însă întru totul străină de natura mărțișorului, pentru că acesta devenise pentru interbelici un talisman aducător de dragoste și noroc. În numărul din 2 martie 1932, Ilustrațiunea română compară vechile obiceiuri cu cele moderne. Aflăm astfel cum purtau pe timpuri femeile mărțișorul, în mediul rural: „Avea cândva și mărțișorul povestea lui – o datină din străbuni: în dimineața lui 1 Martie, până nu răsărea soarele, fetele împleteau două fire – alb și roșu – de care aninau un ban de argint și-l țineau ascuns la sân până la Sfântul Gheorghe, când îl scoteau “pentru a cumpăra caș și vin roșu”. În 1932, fetele nu-l mai purtau ascuns la sân, ci la vedere, iar după aceea îl puneau în cutia cu scrisori și flori presate pe care orice demoazelă educată la pension o avea în odaie, departe de ochii părinților. Schimbarea de la nivelul mentalităților și al mărțișoarelor în sine, ce se diversificaseră, era perceptibilă așadar și pentru interbelici. În contextul emancipării corpului feminin, care era din ce în ce mai vizibil, după ce fusese câteva secole încorsetat în haine incomode, mărțișorul se dezbrăca și el de inhibiții, după cum putem vedea pe această copertă a Realității ilustrate din 1933. În caseta din stânga jos putem citi următorul mesaj, ce ar putea fi considerat astăzi ușor misogin: „Un mărțișor care place tuturor”.
