O ipostază a feminității – interbelicul lui Leni Caler

de Andreea Berariu | 24.03.2015

La începutul secolului XXI, tabloul perioadei interbelice românești este completat de memoriile unei artiste a vremii, deopotrivă actriță și cântăreață, o prezență vie și impunătoare pe scena culturală. Artistul și oglinda – Repertoriu, roluri și parteneri de neuitat, scris în afara granițelor țării în jurul anilor ‘90 și întregit ulterior sub coordonarea comunității evreiești și a lui Geo Șerban[1], pare mai degrabă un discurs al maturității, menit să puncteze atent și cumpătat episoadele care au contribuit la formarea traseului profesional al artistei.

Leni Caler, un personaj în centrul atenției bucureștene pe parcursul a cel puțin 3 decade, este azi un nume pe care cei mai mulți dintre noi nu-l identificăm sau nu-l recunoaștem. Cu atât mai mult, suntem străini unor perioade care își exercită efectele, întrerupând barierele temporale, în actualitatea noastră. Direcțiile artistice căpătate de Leni Caler nu au urmat un parcurs firesc; absolventă a Conservatorului particular de Artă Dramatică, sub coordonarea lui Alexandru Mihăilescu, încearcă să prezinte publicului un altfel de joc, mai real, mai personal și mai dezinhibat. Nu de puține ori, cronicarii vremii remarcă naturalețea perfect îmbinată cu disciplina, ritmul nervos, copleșitor din serile de premieră atent stăpânit, truda și exprimarea sinceră, afirmate de însăși actrița: „Acolo unde lipsește emoția, tehnica nu face nimic”[2].

Leni Caler - Realitatea Ilustrată, 2 iunie 1932

sursa: Realitatea Ilustrată, 2 iunie 1932.

Amorul veghează de Robert de Flers și G. A. de Caillavet este piesa cu care se prezintă la examenul de absolvire[3]. Tinerii cronicari ai vremii, Camil Petrescu și Mircea Ștefănescu, o descoperă pentru prima oară, la numai cei 22 de ani ai săi. Intuiția lor pare să fi funcționat, căci, așa cum descrie Camil Petrescu în anii următori, „are ceea ce se numește stil [..] de aici și contagiunea irezistibilă a jocului d-sale”. Asemenea debutanților din teatru, își începe colaborarea cu Teatrul Regina Maria, sub coordonarea Luciei Sturza Bulandra, unde în mai putin de 2 ani ajunge sa fie protagonista unor piese importante. Leni Caler continuă să se descopere și să-și definească propriul stil, ceea ce o determină să caute noi provocări, colaborări cu noi teatre și regizori care să-i ofere repertorii potrivite și apropiate de ea. Se îndepărtează din ce în ce mai mult de conceptul de „divă”, atât de răspândit în acea perioadă, prin interpretarea unor roluri în travesti, primul dintre ele în cadrul Teatrului Fantasio, în piesa Micul Lord după F. H. Burnett. Toate aceste roluri cheie, care par atent selecționate, ne spun fără echivoc că viața și teatrul par să se confunde în universul lui Leni Caler. La Teatrul Maria Ventura joacă exclusiv roluri principale, în colaborare cu parteneri pecum George Vraca și George Timică. Rolurile din Florăreasa de G. B. Shaw, Şoarecele și biserica de Fodor Laszlor, Cum vă place de W. Shakespeare îi oferă oportunitatea să lucreze cu cei mai importanți regizori, precum Soare Z. Soare, Victor Ion Popa si Victor Barnowsky[4]. Prima zi de primăvară este piesa care marchează public deschiderea companiei noi „Comedia”, sub conducerea lui Sică Alexandrescu, în 1936[5].

Leny Caler Florăreasa, Ilustrațiunea Română, 16 noiembrie 1932

sursa: Ilustrațiunea Română, 16 noiembrie 1932.

Conflictele politice ale vremii încep curând să își facă simțită prezența, iar legislația antisemită îi va constrânge extrem de mult activitatea. Teatrul Barașeum este cel care o găzduiește, împreună cu alți artiști îndepărtați din diferite cercuri artistice. Este o artistă dedicată în întregime vieții artistice, iar inițiativa pe care o are la finele războiului, în 1944, de a înființa o companie de teatru alături de George Vraca și sub direcțiunea soțului ei, Scarlat Froda, ne demonstrează încă o dată acest lucru[6]. Fenomenul de naționalizare al spațiilor culturale apare la scurt timp după ce Leni are o reprezentație în Phygmalion (Florăreasa)[7] la Teatrul Victoriei, rol marcant al carierei sale. Până în anul 1957, când pleacă în exil în Germania, mai are doar trei reprezentații la Teatrul Municipal. Dispariția oamenilor apropiați ei, Sebastian, Petrescu, Soare Z. Soare îi semnalează finalul perioadei de glorie.

Teatrul Victoria Leni Caler George Vraca V. Maximilian

sursa: Scânteia, 19 decembrie 1947.

Portretul tinerei artiste este atent descris prin intermediul legăturilor apropiate, mai mult sau mai puțin intime, pe care aceasta le-a avut de-a lungul anilor. Prima dintre ele pare să fi fost cea cu Camil Petrescu, tânărul care scrie despre debutul ei și care va continua să îi interpreteze și să-i încurajeze jocul actoricesc. Cu 10 ani mai tânără, Leni îl privește cu admirație, caută să culeagă cât mai multe din ceea ce el îi oferă: „După o bucată de vreme, Camil și-a dat seama de lipsa mea de cunoștințe în aproape toate domeniile și a început să se ocupe de cultura mea. Venea mereu cu câte o carte nouă, iar eu trebuia să-i explic ce am înteles din precedenta”. Axa feminității Ela–Emilia–Doamna T. creată de autor în cele două romane principale, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război și Patul lui Procust, își poate găsi substratul în personalitatea lui Leni[8], după cum afirmă și Mihail Sebastian: „Fiecare personagiu ascunde o figură cunoscută”. Dramaturg și critic de origine evreiască, Sebastian apare în viața lui Leni câțiva ani mai târziu și aceasta găsește în el o nouă sursă de inspirație și admirație, atât față de felul acestuia de a scrie, cât și față de pasiunea pentru muzică pe care a reușit sa i-o transmită. Legătura dintre cei doi depășește granițele prieteniei, perioadă atent descrisă în prima jumătate din Jurnalul lui Sebastian[9]: „Ne iubim. Ne-am spus-o” (aprilie, 1935). Memoriile apărute pentru prima dată în 1996, la aproape 60 de ani de la redactarea lor, sunt expresia unui exercițiu de detașare față de istoria incidentului cu Nae Ionescu, mentorul său, din jurul romanului De două mii de ani (1934), o sinteză a condiției evreilor din România. Temele redate în jurnal sunt: muzica, creația, anitsemitismul, războiul și, nu în ultimul rând, iubirea. Cu o structură duală, preocuparea pentru feminitate are un impact major în prima jumătate a jurnalului, până în anul 1939. Capitolul Leni Caler surprinde un Sebastian parcurgînd treptele clasice: freamătul adolescentin, exaltarea, conștientizarea, nepăsarea, până la indiferenţa deplină. Legătura dintre cei doi depășește sfera intimă, și devine publică prin decizia lui de a-i dedica o piesă de teatru. Jocul de-a vacanța are premiera în anul 1938, la Teatrul Comedia, sub regia lui Sică Alexandrescu. Personajul principal, Corina, pare să fie însăși Leni: „Pe femeie ar trebui să o joace Leni. Este în realitate Leni, tot ce așteptam de la ea, tot ce putea fi, tot ce în anume sens este”[10]. Cercul oamenilor pentru care artista a trezit pasiuni nu este nici pe departe încheiat; Tudor Arghezi, un critic aspru, pentru care performanțele si interpretările actorilor sunt mai degrabă „cenușii și spălăcite”, surprinde prin dedicația sub forma unui poem în proză pe care i-o face artistei într-un număr al revistei Bilete de papagal: „Vezi, curatã ca o scoicã şi iute ca o biciuşcã agerã şi zveltã, dumneata eşti mai mult decît o actriţã şi personagiul dumitale ţine dincolo de marginile unei piese de teatru, în care te pui sã joci ca într-o frescã de bisericã”[11]. Tudor Mușatescu îi dedică și el piesa Visul unei nopți de iarnă, rolul Mariei Panait fiind jucat de către Leni alături de George Vraca în rolul lui Alexandru Manea.

Sursa: Realitatea Ilustrată, 17 martie 1932

sursa: Realitatea Ilustrată, 17 martie 1932.

O istorie care s-a incheiat cu aceeași repeziciune cu care a început. În afara contextelor sociale, politice și relaționale, avem în fața povestea unei pasiuni. Într-o interviu publicat în Rampa de Mihail Sebastian, Leni Caler se întreabă: „Dacă într-o zi s-ar întâmpla să nu mai fac teatru, mă întreb cu spaimă ce aș face cu atâtea lucruri care sunt în mine, unde le-aș pune? În ce le-aș exprima? Unde le-aș trăi?”[12]

Bibliografie
[1] CALER, Leni, Artistul și Oglinda – Repertoriu, roluri și parteneri de neuitat, Editura Universal Dalsi, București, 2002.
[2] PÂRVULESCU, Ioana,  Je est un autre: Leny Caler și încurcatele povești interbelice, în România literară, nr. 43, 2002.
[3] BERZUC, Yolanda, Studii și cercetare în istoria artei. Teatru, Muzică, Cinematografie. Leny Caler, portretul unei artiste, București, p. 73-77, 2008.
[4] Realitatea Ilustrată (sau lucrurile așa cum le vedem cu ochii), nr. 180, 217, 268, 279,349, 353,419, 433, 452, 467, 482, 501, 505, 511, 535, 586. 1930-1938.
[5] Ilustrațiunea Română, ediția 04 – nr. 47, ediția 05 – nr. 02, 41. 1932-1933.
[6] Monitorul Oficial al României, nr. 190. August, 1945.
[7] Scânteia, 16, nr. 1004, 19 decembrie 1947.
[8] PÂRVULESCU, Ioana, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, Editura Humanitas, București, 2003, Decembrie, 1947.
[9] SEBASTIAN, Mihail, Jurnal 1935-1944, Ediție îngrijită de Gabriela Omăt și prefațată de Leon, Volovici, Editura Humanitas, București, ediția I, 1996
[10] Idem 9
[11] ARGHEZI,Tudor, Bilete de papagal, Inscripție, 1928.
[12] SEBASTIAN, Mihail – nouă convorbiri. Ediție alcătuită și comentată de Geo Șerban. Editura Hasefer. București, noiembrie 2014.
foto cover: Ilustrațiunea Română, 16 noiembrie 1932. 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Fill out this field
Fill out this field
Please enter a valid email address.
You need to agree with the terms to proceed

Menu