o plimbare prin Târgul Moșilor

de Andreea Apostu | 28.05.2015

Ce te-mbulzești dom’le ca la Moși? — expresie din Bucureștii de-altădată, în mare parte azi uitată. Ce erau mai exact Moșii? Ei bine, poate locul cel mai trepidant din capitală la început de vară: un târg cu inflexiuni de bâlci și sărbătoare populară. Cu rădăcini neclare și legendare, ba pe vremea lui Mircea cel Bătrân, ba pe cea a lui Matei Basarab, Târgul Moșilor era legat de sărbătoarea religioasă a sâmbetei morților. Inițial cu adevărat un târg, ticsit de produse artizanale, Moșii au căpătat cu timpul aspectul unei ample descătușări carnavalești, de parcă viii ar fi încercat să uite de lumea cealaltă bucurându-se nebunește de cea de-aici.

mosi1

sursa: Realitatea ilustrată, nr. 173, 22 mai 1930.

Născut din suprapunerea Târgului de Afară (atestat din secolul al XVII-lea la marginea de est a orașului) și a locului de pomenire a morților consacrat de presupusele slujbe ținute de Matei Basarab pentru soldații căzuți în luptă pe la 1632, Târgul Moșilor s-a ținut intermitent până în secolul al XIX-lea, din pricina molimelor, dar și a evenimentelor istorice. Fluctuant a fost și terenul pe care s-a desfășurat, extins constant și mutat mereu mai spre răsărit odată cu dezvoltarea capitalei. La sfârșit de secol XIX, târgul se ținea la bariera Moșilor, punct terminus al Căii Moșilor și al liniei de tramvai cu cai nr. 1, care îi deșerta pe vizitatori ante portas[1].

În tramvai, îmbulzeală mare, mai ceva ca la târg, pentru că, nu-i aşa, spaţiul era mult mai restrâns. Îl lăsăm pe Caragiale să vă spună, cu umoru-i caracteristic, care era situaţiunea: „În interiorul unui vagon închis al tramvaiului vechi, stau înghesuite, pe banchete și-n picioare, treizeci și patru de persoane suferind foarte tare. Între toate acestea, una sufere mai grozav – e cucoana Lucsița; fiindcă toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe câtă vreme dumneaei sufere pe lângă astea și de foame. Când se oprește vagonul la Sf. Gheorghe, se face roșie, apoi galbenă și pe urmă simte o sudoare rece, și iar fierbințeală și iar răcește, și răsuflă greu, ștergându-se pe sub bărbia grasă, și zice: – Uff ! dacă stiam, mai bine luam birze! (că vorbește cam peltic). Teribelă căldură! mor!”[2]

Pe la 1935, după cum foarte binevoitor ne înștiințează Mircea Damian în a sa monografie București, un alt tramvai, de data asta electric, cu numărul 16 și plăcuță roșie instructivă „LA MOȘI”, era responsabil de aducerea bucureștenilor și provincialilor la binecunoscutul loc de distracție[3]. Situaţiunea era, bineînţeles, la fel de înghesuită ca pe vremea lui Caragiale: „Lume, lume, e ceva de speriat, pe onoarea mea!”

Organizat multă vreme rudimentar, târgul dobândește pe la 1902 aspectul unor semicercuri întretăiate de raze, ce conduceau la chioșcul în care descindea familia regală în joia Moșilor, momentul culminant al manifestării populare. De jur împrejur se întindeau mărfurile nenumăraților meșteșugari veniți de pretutindeni: lingurari, dogari, vânzători de coșuri, oale, brățări și câte altele. În perioada interbelică, târgul devine un soi de expoziție anuală a meșteșugarilor, găzduind de asemenea mașinăriile distractive ale societății vieneze Luna Park[4].

mosi2

sursa: Realitatea ilustrată, nr. 173, 22 mai 1930.

Omul intra ușor în Târgul Moșilor, dar ieșea cu mare greutate. Asta pentru că timpul se dilata imperceptibil. Cu atâtea lucruri de văzut, e de înțeles. Nu existau doar mormanele de mărfuri de toate soiurile, ci și jocuri de noroc și fotografii la minut, muzică lăutărească și acrobații. De tovarăși nu duceai lipsă, chiar dacă veneai singur: la Moși găseai „cu siguranță un prieten din copilărie sau un consătean pe care nu l-ai mai văzut de zece ani. Sau pe cineva, în sfârșit. Pe oricine.”[5]

Curiozitățile erau de două feluri: umane, cum ar fi piticul Dobrogeanu, uriașul Gogea Mitu sau femeia cu barbă, și animale – condori, maimuțe, urși, porumbei rotați și șoricei albi. De mâncat, găseai de toate: gogoși, turtă dulce, brânzoaice, covrigi, floricele, vată de zahăr, ba chiar și cârnăciori apetisanți, udați bineînțeles mai apoi cu bere Bragadiru sau Luther. Mai erau și gustări astăzi misterioase, cum ar fi „gurițele” (ce-or fi fost oare?) și bigi-bigi, minunat deja prin sonoritate, un fel de rahat turcesc amestecat cu miez de nucă[6].

mosi3

sursa: Realitatea ilustrată, nr. 227, 4 iunie 1931.

Pe lângă aparițiile monstruoase și neliniștitoare ale femeii-leu sau femeii cu barbă, mai întâlneai la Moși și cateva tipuri umane inconfundabile, caracterizate cu umor caragialesc de Mircea Damian în aceeași monografie: la loc de frunte se afla provincialul, venit special în capitală pentru târgul Moșilor, de unde nu pleca până ce nu trecea pe la toate standurile și cerceta în amănunțime mașinăriile pentru a nu fi tras pe sfoară. Tot el se tocmea la restaurant și striga în gura mare că a fost furat de chelner și de proprietar. Cu suspiciosul provincial rivalizau cuplurile de mahala proaspăt căsătorite, venite să consfințească mariajul în văzul lumii și al…moșilor! Petrecerea se făcea după tipic: ea în rochie de mireasă, el în costum și cu floare la butonieră, își făceau poze separat, apoi în grup, cu socrii, ducându-se mai apoi să se dea în montagne russe (cu tot cu socrii oare?) și să-și potolească spaima cu niscaiva mititei și bere la un restaurant. Drumul spre casă se făcea, ocaziune rară, că de!, nu se căsătorește omul prea des, cu taxiul…

După cum am amintit mai devreme, în perioada interbelică târgul devine și parc de distracții, prin apariția mașinăriilor Luna Park: montagne russe-ul, dătător de strigăte de groază, (sau de „chirăieli”, cum le spune Damian), gâdiliciul, platformă miraculoasă și rotitoare, troleibuzul, niște mici tramvaie electrice pe care le conduceai ciocnindu-te frecvent de alții sau lanțurile, un carusel care îi rotea pe interbelici cu viteze amețitoare[7].

mosi5

Sursa: Willy Pragher, 1941, https://www2.landesarchiv-bw.de

Cuvintele de ordine par așadar să fi fost viteza, agitația, îmbulzeala. Seara, bucureștenii se opreau la una dintre multele cârciumi, devenite treptat adevărate restaurante cu orchestre dintre cele mai fine. Așa se face că nopțile treceau pe nesimțite în fum de mititei, voie bună și, deloc rar, zvon de ceartă și încăierări. La sfârșit, omul care-a fost la Moși se cunoaște de departe: „…abia mai nimerește tramvaiul. Are hainele cocoloșite, oarecare vânătăi pe la bărbie și pe umerii obrajilor, îl doare rău o coastă și fluierele picioarelor… —Unde-ai fost, mă ? Că nu te-am văzut de alaltaieri… —La Moși am fost…Tu nu vezi ?…”[8]

Bibliografie
[1] v. George Potra, Bucureștii de ieri, volumul I, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1990.
[2] I.L. Caragiale, schiţa La Moşi.
[3] Mircea Damian, București, Fundația pentru literatură și artă „Carol II”, București, 1935, p. 170.
[4] George Potra, op.cit.
[5] Mircea Damian, loc.cit.
[6] George Potra, op.cit.
[7] Ibidem.
[8] Mircea Damian, op.cit., p. 173.
Bibliografie
Articole
„Moși-Film”, Realitatea ilustrată, nr. 173, 22 mai 1930,  p. 11-12.
„Prin Moși”, Realitatea ilustrată, nr. 227, 4 iunie 1931, p. 24 și 26.
„Temeiul Moșilor”, Realitatea ilustrată, nr. 173, 22 mai 1930, p. 13-14.
Cărți
DAMIAN, Mircea, București, Fundația pentru literatură și artă Carol II, București, 1935.
POTRA, George, Bucureștii de ieri, volumul I, Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1990.
foto cover: Sursa: Willy Pragher, 1941, https://www2.landesarchiv-bw.de

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Fill out this field
Fill out this field
Please enter a valid email address.
You need to agree with the terms to proceed

Menu