Dimineața, 20 Aprilie 1931.
Din capul locului țin să fac o profesie de credință culinară. Subsemnatul nu-i vegetarian decât în măsura prescrisă de bucătăria modernă. Dacă ar trebui să facă un raport între predilecțiile sale gustative, cu siguranță că nu zarzavatul ci friptura ar ocupa locul întâi.
Deci, în această privință, interesații ambelor categorii să fie liniștiți. Nu plânuesc să susțin nici o cauză, nu ocrotesc nici un… regim. Ancheta de față e datorită unui hazard, mai precis unei curiozități — nu profesionale ci pur omenești, — determinată de protestul S. P. A-ului, publicat acum câtăva vreme in ziarul nostru.
UN STRIGĂT DE ALARMĂ „Societatea pentru protecția animalelor” se ridică împotriva barbariilor nemaipomenite la cari sunt supuse bietele dobitoace, aduse la abator să fie jertfite, pentru nesațul stomacurilor noastre. Protestul cuprindea lucruri atât de impresionante încât deși știam că sensibilitatea noastră nu merge atât de departe cu concesiunile generoase când sunt în joc plăceri, epicureic, (în farfurie, vaca și porcul vorbesc simțurilor nu „ideilor civilizate”), am avut o clipă de rcmușcare. Gurmandului din noi, — recunoscător faunei ce se sacrifică așa dc cuminte pentru mulțumirea lui bicotidiană — i-a fost rușine. Cum deliciosul biftec, savurosul cotlet, aparțin unor ființe — patrupede ce-i dreptul,—față de cari societatea n’a găsit în egoismul ei, nici măcar o metodă de suprimare mai dulce, mai puțin chinuitoare?
Reproduc aidoma din protestul S. P. A-ului, un pasagiu, din conținutul căruia cititorii îi vor da seama de legitimitatea sesizării noastre: Boli, vacile și bivolii aduși pentru a fi tăiați în abator, — dacă nu le vine rândul la tăere, — sunt ținuți câta o săptămână sub cerul liber, într’un obor, expuși intemperiilor și într-un noroi și murdărie de nemaipomenit. Nu exagerăm dacă afirmam, că pe timp ploios, acest noroi are o grosime de 20 cm.
În tot acest timp, animalele nu primesc nici un fel de hrană, căci pe nimeni nu interesează hrana lor, — afară de apa care curge în jgheaburi. Animalele transportate cu trenul, sunt ținute în vagoane până dimineața. fără nici o îngrijire. Obosite și însetate de zile întregi pe drum și în imposibilitate de a se culca — din cauza înghusuirei lor în vagoane, — ele cad și sunt trase apoi cu frânghiile de gât afară. Unele din ele mor înainte de a fi tăiate, din cauza acestor chinuri. Animalelor ce din instinct simt că vor fi omorîte, — nevoind să intre în abator — nu numai că li se aplică lovituri de ciomag și diferite împunsături cu cuțite pe coaste, dar li se bagă cuțitele în anus, iar vacilor în vagin.
Deasemenea taurii cari se sbat se opun când intră în abator, sunt loviți fără milă și în multe cazuri li se taie tendoanele dela picioarele de dinainte, pentru ca să nu mai poată mișca. Boii, vacile și bivolii, sunt omorîți fără măști și numai cu cuțitul dat în creasta capului, și sunt loviți de nenumărate ori, până parlagiii nimeresc modul vital.
Porcii sunt omorîți cu niște ciocane. Loviturile li se dau la cap și de multe ori, sunt cazuri, când li se aplică până la douăzeci de lovituri, până ca nenorocitul animal este răpus.”
Alaltăieri disdedimineață m’am dus să vizitez locul de supliciu al dobitoacelor, împreună cu d. Tissescu, unul din animatorii și propagandiștii cei mai inimoși ai S. P. A-olul. Mărturisesc, regret — pentru considerentele expuse mai sus.— această vizită puțin folositoare unui om sănătos și nițel sportiv, care obicinuia să împrumute regnului animal, cantitatea de principii chimice necesare bunei sale stări corporale. E o vizită ce te silește — ca în alte domenii — la conversiuni subite. Încep să reneg carnivorul din mine. Mă îndrept spre lumea ce n’a gemut când a fost isbită cu ciocanul sau cuțitul; ce n’a sângerat; ce n’a pus în priviri și atitudine o îndurare, un martiriu resemnat: spre lumea vegetală.
Am asistat cutremurat la acest măcel sălbatec — pomenit mai sus adresa S. P. A-ului, — la acest carnagiu barbar, la ploaia asta torențială de sânge, provocată de niște oameni — semenii noștri! — insensibili, la natura profesiunilor lor, pe care o practică neobosit, cu interes și chiar cu voluptate.
Am văzut cirezi de vite intrând în curtea imensă a abatorului, oprindu-se la ușile multe de fier ce oblonesc vasta sală de execuție, refuzând să înainteze, fiindcă dinăuntru isvorau — odată cu mirosul cald de sânge — mugetele agoniilor inutil prelungite.
Am văzut caznele la cari sunt supuse: șira spinării zdrobită de ciocanul greu, înțepătura de cuțit, lovitura de ciomag în cap, înainte de gestul decisiv al „gâdelui” comunal. Am văzut cum sunt asasinați bieții porci, chiar ei, tăcuți în pâlcurile dinaintea ușilor de fier; cum sunt executați blânzii viței, spânzurați de vii cu capetele în jos până să li se deschidă carotida, dintr’o singură retezâtură, de lamă tăioasă, mânuită de jos în sus. O clipă doar am putut suporta orifica priveliște.
Domnule primar, domnilor carnivori, e timpul să introduceți în abatorul nostru metodele occidentale. Sărmanii boi, sărmanii porci, „clouul” atâtor chiolhanuri și banchete, merită o moarte mai civilizată!
Fox
