Cine ar putea să spună despre vreun colţ al cartierului Militari că era frumos şi plin de farmec în anii ‘80? Ei bine, prin ochii mei de copil, aşa se vedea. M-am născut pe strada Lacul Zănoaga, la momentul acela, practic, la marginea oraşului. La propriu, din blocul nostru se vedea porumbul. Şi case înghesuite pe străduţe desfundate şi mici grădini şi, în depărtare, Canalul. Aşa-i ziceam, era vorba despre un canal (Argeş, Ciorogârla?) care intra în staţia de epurare de la Roşu, un fir de apă sistematizat, betonat, pe malurile căruia, locuitorii din zonă nu ezitau să vină ca la gârlă, cu pături, mâncare şi jocuri de table, toată vara, duminicile.
Cele câteva blocuri cu 10 etaje (M-urile, construite între ‘71 şi ‘73), cu câte două scări arătau ca nişte cutii de chibrituri gri, aşezate în unghiuri drepte după o logică care îmi scăpa. Niciodată nu am înţeles de ce formau un fel de J, iar în spaţiul încadrat de ce rămăseseră trei-patru case, strivite de înălţimi. În tot cazul, aveau cocoşi şi câini respectivele gospodării, de glasul cărora ne bucuram cu toţii, locuitori la case şi la bloc. Tot în zonă se găseau şi un pâlc de blocuri de patru etaje, ceva mai vechi, de prin ‘66. Astea erau vernil, cochete, cu grădini largi îngrijite de locatari, din care prăduiam tot ce se putea, pe sezoane – corcoduşe, cireşe, lalele, liliac, trandafiri şi se întindeau până spre zona complexului Apusului, ori spre capătul străzii Ghirlandei, unde, de pe Mărgelelor, iarăşi începeau casele cu curţi.
Piaţa Lujerului, Militari. sursa: http://www.bucurestiivechisinoi.ro
Am fost întâmplător în zonă, după 20-30 de ani. Aleile mi s-au părut înguste, trotuarele miniaturale, copacii pricăjiţi şi prăfuiţi, distanţele mult mai mici decât cum îmi aminteam eu. Păi drumul până la complexul de magazine de la Apusului era o întreagă excursie. Strângeai toată gaşca de copii de la bloc şi se pornea agale. Drumul de 5 minute putea dura şi o jumătate de oră (multă răbdare trebuie să fi avut părinţii să ne aştepte să aducem ceea ce ni se ceruse – de obicei, o pâine, ţigări, săpun sau mai ştiu eu ce alte articole de băcănie).
Mergeam înşiraţi pe toată strada, căci maşini treceau arar, mai ales pe străduţele secundare. Ajungeam la destinaţie şi făceam turul întregului complex, aveam, n-aveam treabă. Magazinele, spre deosebire de stilul bazar de acum, serveau câte unui scop precis. La pâine se vindea doar pâine, rar găseai şi cornuri, eventual. La aprozar erau legume şi fructe şi mirosea pregnant a pământ, a beci. La carne nu era nimic, doar rafturi goale.
La farmacie mirosea ca la dispensar, ne era şi frică să nu ne înşface doamna severă cu ochelari şi să ne facă vreo injecţie, dar admiram în tăcere plantele imense, crescute în ghivece mari, ca la grădina botanică. La mercerie erau aţe şi nasturi şi mirosea a apă de colonie. La Alimentară era foarte modern, aveau rafturi cu autoservire. Două mai lungi pe mijloc şi altele pe pereţii laterali, pline în principal cu cutii de conserve frumos aşezate.
Interior alimentară. sursa: http://www.bucurestiivechisinoi.ro)
Elevi la muncă. sursa: http://www.comunismulinromania.ro
La cofetărie, oh ce ademenitor, erau prăjituri ochioase şi sucul acela galben care se învârtea şi se învârtea într-o fântână miniaturală de plastic. Mesele şi scaunele aveau picioare grele din fier care scârţâiau îngrozitor pe podeaua de ciment şi veşnic erau cam lipicioase. Lumina, ca peste tot, era chioară şi parcă pâlpâitoare, dar mirosea bine a dulciuri, ca la bâlci lângă taraba cu vată pe băţ. Cam astea erau magazinele. În plus, chiar pe platforma de la capătul autobuzului 178 se mai găsea chioşcul cu ziare, reviste şi timbre şi, desigur, toneta albă de îngheţată de unde luam una la hârtie, la doi lei care se scurgea cu efect, până la coate, în lungul drum îndărăt spre casă.
Pe la jumătatea distanţei între complex şi blocul meu era “moşu’ cu lapte”. Această sintagmă desemna baraca metalică unde se vindeau produse lactate – iaurt şi lapte în sticle cu gura groasă şi largă, acoperite cu căpăcele de staniol, de către un vânzător gârbovit şi cu părul alb-alb. Pe o rază de cel puţin un km împrejur, dimineaţa la ora 4 se auzea un zgomot familiar: navetele metalice descărcate pe trotuar în care zăngăneau sticlele cu lapte, pe care moşu’ le târâia pe pavaj până la ghereta lui, sculând moţii din cel mai adânc somn cu scârţâitul.
Îmi amintesc foarte multe acţiuni „patriotice” prin cartier. Aşa se numea atunci când lumea ieşea să facă o curăţenie de primăvară/toamnă prin jurul blocului. Chiar şi noi, copiii, făceam asta prin grădina generoasă a şcolii. Se strângeau gunoaiele (nu aşa multe ca azi, nu sticle, nu pungi de plastic), se adunau frunzele uscate în grămăjoare care apoi ardeau supravegheate, se vopseau copaci, gărduleţe, se mai pigulea pe ici, pe colo. Cred că oamenii care locuiau în aceste cartiere mărginaşe ale oraşului erau mai aproape şi fizic şi mental de generaţiile locuitoare în mediul rural. Le era dor şi drag să intre în contact cu pământul, cu plantele. Mai mult decât spaţiile verzi comune, cumva, unii dintre locatarii blocurilor îşi amenajaseră nişte mini-grădini de zarzavaturi în apropiere, în zona de case. Probabil cumpăraseră şi împărţiseră loturi de teren liber. Era un mic univers agricol. Toate erau bine împrejmuite şi nu de puţine ori, păzite şi de un câine gălăgios. În fiecare astfel de curticică se găsea un şopron improvizat cu unelete de grădinărit şi straturile de legume pe care fiecare le cultiva după pricepere. După-amiezele îi vedeai ieşind îmbrăcaţi de lucru şi declarând afectaţi „Eh, uite, mă duc la grădină. E de muncă, ce să-i faci. Toată vara tragi şi munceşti, dar ai o roşioară, o ceapă, un zarzavat, acolo!” În mod sigur aveau şi puţuri ori se descucau cumva să-şi tragă apă, căci se ştie cât e de uscată vara în Bucureşti. Iar toamna, cărau victorioşi roadele, exact ca furnicile în muşuroi. Balcoanele, boxele din subsolul blocului, cămăruţele de serviciu de pe scară, toate deveneau depozite de provizii de iarnă.