Apariția „arhitecturii moderne”, așa cum era numită în perioada interbelică[1], a produs modificări semnificative în mentalitatea clasei mijlocii a capitalei, schimbarea de paradigmă fiind reflectată atât de presă, cât și de literatura timpului. În imaginarul citadinilor burghezi, modelul urbanistic din Belle Epoque, Parisul, fusese detronat de New York, iar orașul-grădină dezvoltat orizontal, de verticala „zgârie-nourilor”. Conform lui Marcel Iancu, modernitatea nu se mai putea îngâna cu aspectul rural al străzilor înguste și al locuințelor scunde, trebuind să-și afle propriile mijloace de expresie[2]. În numărul special din Contimporanul dedicat arhitecturii moderne, se afirma, radical: „În București, sub biciul vremilor moderne, se zămislește  stil nou. Vremea noastră va avea un singur stil”[3]. În realitate, dincolo de marile artere și în noile parcelări de la marginea orașului, modernismul funcționalist și în special stilul Art Deco s-au adaptat adesea specificului bucureștean, mai degrabă orizontal decât vertical: vile-bloc de 2 sau 3 etaje, înzestrate adesea cu luminator, ușă masivă din fier forjat și detalii ornamentale abstracte. Totodată, aceste moduri „geometrice” de a construi au coexistat cu stilul neoromânesc, apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea și perpetuat, fără sincope, dar cu propria sa evoluție estetică, în anii de după război[4], dar și cu cel mediteranean[5].

Succesul de care s-a bucurat modernismul Art Deco în rândul publicului general, care l-a adoptat inclusiv pentru locuințele individuale, dar și pentru micile ansambluri de tip vilă-bloc, cu două sau trei etaje, se explică, potrivit Mihaelei Criticos, prin caracterul său moderat, accesibil și atractiv, soluție de mijloc între modernismul radical de tip funcționalist, moștenirea culturală a orașului patriarhal și gustul local, adept al decorativismului[6]. Marile blockhouse-uri constituiau însă punctele principale de atracție și noutate, cele care schimbau treptat percepția bucureștenilor asupra spațiului și a locuirii. Acestea erau la rândul lor construite atât în stilul modernismului funcționalist, lipsit de „podoabe”, cât și în cel Art Deco, care a mizat pe o „expresie atractivă a funcțiunii”, sinteză între noutatea jocului de volume, asociat geometrizării minimaliste, și elementele decorative care apelau la figuri familiare – simboluri și formule estetice consacrate de tradiție[7].

Datorită înălțimii acestor blockhouse-uri din centru, apărute în timpul boom-ului imobiliar din anii ’30, Bucureștiul începea să fie văzut altfel: atât de jos în sus, cât și de sus în jos, drept furnicar[8], urbe dinamică și avântată, capabilă chiar să devină un omphalos cultural și economic al Balcanilor, așa cum își dorea fostul primar Dem. I. Dobrescu[9]. Perceperea diferită a spațiului viza atât exteriorul geometric și înalt, cât și interiorul noilor construcții, care beneficiau de camere ample și luminoase, cu ferestre mari, suprafețe netede, minimaliste, ușor de curățat, băi cu ciment sau ardezie pe jos și robinete nichelate, elemente lăudate de unii gazetari interbelici[10]. În același timp, anumite invenții și avantaje ale confortului modern: apa curentă, ascensorul, caloriferul, mașina de gătit, crematoriul pentru reziduuri menajere, au fost popularizate grație acestor blockhouse-uri. Ele aveau să modifice obiceiurile locuitorilor, universul lor vizual și sonor. Sunetul ascensorului, de pildă, e o prezență auditivă marcantă în literatura modernistă, în Accidentul lui Mihail Sebastian, în Jocurile Daniei de Anton Holban sau în Carltonul lui Cezar Petrescu, un prilej de așteptări și angoase. Existența urbană începea să fie raționalizată, iar imobilele „moderne” deveneau mecanisme, „mașini de locuit”, dotate, pe lângă elementele deja enumerate, cu spălătorie, uscătorie, sistem de ventilație: „Ca și o maşină, casa trebuie să ofere cât mai mult şi să consume cât mai puţin. Nimic nu trebuie să fie de prisos. Totul trebuie să fie necesar şi să îndeplinească o funcţie precisă. Acolo unde o permit mijloacele, şi unde înainte se făcea lux, astăzi se instalează băi şi spălătorii electrice, cu uscătorie mecanică pentru rufe, crematoriu de gunoaie, băi pentru apă caldă în permanență, încălzirea şi răcirea odăilor, prin ventilaţii cu aer cald şi rece, îndeplinindu-se astfel dezideratul «Casa maşină de locuit»”[11].

În presa anilor ’30, numeroși autori semnalau o cezură manifestă între Bucureștiul de dinaintea Marelui Război și cel contemporan. Amestecul de stiluri și bogăția de ornamente din ghips, cu echilibru precar, erau privite cu dispreț în Ilustrațiunea română, de pildă, ca expresii arhitecturale revolute: „Până acum câţiva ani doar, casele se clădeau la noi pentru frumuseţea faţadei, frumuseţe în felul ei. Pe atunci mare arhitect era cel care ştia să îngrămădească podoabe cât mai multe pe suprafaţa peretului. Oraşul avea aspectul, şi-l mai are şi azi, al unui muzeu al tuturor stilurilor: de la egiptean la românesc. Azi, gusturile au început însă se limpezească, oraşul capătă, din ce în ce aspectul unitar, sobru şi într-adevăr arhitectural al urbei moderne”[12]. Articolul este însoțit de imagini cu noile clădiri, printre care se numără și un imobil proiectat de Marcel Janco. Ideile expuse în 1932 concordă, de altfel, întru totul, cu cele prezentate de acesta din urmă în Contimporanul aproape un deceniu mai devreme, în 1925: „Arhitectura nouă, în viu contact cu artele plastice moderne, a pus și dânsa ca acestea problema simplificărei formelor, a priceperei materialelor de prelucrat și mai ales a distrugerei ideiei eclectice de stiluri. […] Pe de o parte, stricta necesitate a cerințelor practice (cari sunt clar distincte de ale epocei înfloririi barocului de ex.), pe cari le găsim rezolvate prin mașină, pe de altă parte, pasiunea pentru sinteza artistică a formei naturale și simple reprezentând funcțiunea, au format soclul cercetării arhitecturei noui de astăzi”[13].

Ca de fiecare dată în cazul înnoirilor, existau și detractori (Felix Aderca, printre alții) care deplângeau dispariția unor repere ca terasa Otetelișanu sau cafeneaua Elysée, înlocuite de Palatul Telefoanelor și palatul societății Adria[14]. Tot în Dimineața din 1937, deși blockhouse-ul era recunoscut ca un „moment în istoria primului oraş al ţării”, V. Cristian îi enumera toate defectele, majoritatea decurgând din faptul că bucureștenii nu erau încă pregătiți să trăiască într-o „ordine colectivă”. Din acest motiv, viața pe verticală era un „infern”, în care radiofoniștii își dădeau aparatele prea tare încă de la 5 și jumătate dimineața, vecinii neradiofoniști conversau tare de la un balcon la altul sau se luau la harță, iar vecinele discutau cu oltenii zgomotoși despre prețul strugurilor[15]. Aceste imobile erau criticate, de asemenea, pentru lipsa de spațiu și de aer (paradoxal, în condițiile în care alți gazetari afirmau exact contrariul). În Rampa a apărut, de pildă, în numărul din 17 august 1935, „stenograma” comică a unei discuții despre blockhouse-uri, avută de mai multe figuri culturale marcante la cafeneaua Corso: „Odăile block-house-ului unde locuiesc eu sunt atât de mici, încât nu putem servi la masă decât plătică!” (Sică Alexandrescu); „În block-house-ul de pe Calea Victoriei unde stau eu, e atâta strâmtoare, încât, când intră soarele în odăi, trebuie să ieșim noi că nu mai e loc!” (Soare Z. Soare)[16]. Un motiv de critică era, în articolul lui V. Cristian din Dimineața, și diminuarea vegetației din Bucureștiul patriarhal. Problema fusese semnalată în același cotidian și cu doi ani mai devreme, în aprilie 1935, de E. Marghita: „Case vechi se dărâmă, locuri virane se desfundă, copacii ce împrejmuiau gospodăriile bătrâneşti sau cari creşteau în voie pe terenuri nefolosite, cad sub loviturile securilor. În locul lor răsar blockhouse-uri, tot mai numeroase, tot mai înalte. Ziduri de cărămizi şi oţel se înalţă peste tot, unde mai ieri adia printre frunzişul pomilor o boare răcoroasă […]”[17].

O altă problemă semnificativă era specula imobiliară, subliniată de A. Munte în „Cum se înalță un blockhouse”[18]. Exista, aparent, o categorie întreagă de „misiți” care pândeau orice bucată de teren liberă, propunându-i imediat proprietarului să ridice un imobil modern. Misitul avea legături cu un inginer-constructor sau cu un arhitect, care, neavând capital, îl convingea pe proprietar să primească în schimbul terenului un etaj din clădirea modernă. Apoi, pentru a strânge banii necesari construcției, își anunța deja proiectul imobiliar, promițând viitorilor clienți că apartamentele vor fi gata într-un an, că vor fi „ultra-moderne” și „ultra-confortabile”[19]. Odată strânsă o sumă considerabilă de bani, începea trocul cu furnizorii, mare parte din materiale fiind achiziționate în schimbul unei garsoniere, unui apartament sau al unui spațiu comercial la parter. Atât materialele obținute astfel, cât și cele cumpărate erau de proastă calitate, iar de cele mai multe ori clădirea nu era gata la termen. Când reușeau totuși să îl finalizeze, imobilul avea un aspect îmbietor, dar o structură precară: „Înfăţişarea mândră, luxoasă, dar dincolo de aparenţă, şubredă. Ca mărul frumos, cu viermele în miezul lui”[20]. Anunțurile din presă privind posibile „combinații” cu blockhouse-uri par să confirme această relatare.

Sensul vremii era, însă, majoritar pro-modernist, astfel încât gazetarii scriau mai degrabă pozitiv despre „păduri” de block-house-uri, decât despre cele tradiționale sau despre specula imobiliară. Realitatea ilustrată constata infiltrarea arhitecturii noi în cele mai diverse planuri ale artei și vieții cotidiene, inclusiv în cimitirele orașului. Astfel, revista trustului „Adevărul” consacra un articol întreg monumentelor funerare de tip blockhouse apărute în cimitirul Bellu: „Totul progresează. Modernismul a pus stăpânire pe arhitectură, literatură, artă… N-a fost cruțat niciun domeniu de activitate omenească, n-a rămas niciun petec de pământ pe care să nu fie simțită mâna omului și pe care să nu rămâie urmele modernismului. Block-hous-urile, aceste imobile – silozuri în mai multe etaje, ce își înalță falnic, spre cer, acoperișurile – transformate pentru circumstanță în plaje, locuri pentru uscat rufe, sau în terase – erau necunoscute până acum câțiva ani, în Capitală. Astăzi, blocurile s-au încetățenit definitiv în arhitectura Bucureștilor și apariția noilor case-silozuri, în diverse stiluri și de diverse mărimi, nu mai uimește pe nimeni. Din centrul Capitalei, block-hous-urile s-au mutat încetul cu încetul, dar totuși într-un timp foarte scurt, la periferie, au pătruns și la sate, pentru ca, în cele din urmă, să treacă și dincolo de zidurile locurilor destinate odihnei de veci. Moda block-hous-urilor a pătruns în cimitire…”[21].

O altă dovadă a infiltrării în imaginarul colectiv este prezența blockhouse-urilor nu doar în reclamele noilor ansambluri rezidențiale, ci și în publicitatea unor companii fără legătură cu acestea, cum ar fi Societatea Română de Telefoane. O reclamă din 1935 transpune, de pildă, într-un desen, o imagine familiară din Bucureștiul de la mijlocul anilor ’30 – șantierul unui imobil modernist, cu textul sugestiv: „Vă bucură faptul că în fața magazinului dv. se construiește un blockhouse cu 20 de apartamente! Locatarii acestui blockhouse vă vor fi clienți! 20 de clienți permanenți înseamnă, desigur, mult!”[22]. Nu orice comerciant avea însă un astfel de noroc. Un mod mai eficace de a avea clienți și de a rămâne în legătură directă cu toți nu putea fi decât telefonul, alt aparat-emblemă al lumii moderne[23].

În planul exterior, al străzii, principala noutate, pe lângă lipsa ornamentației încărcate și geometrizarea, era, așa cum am menționat deja, înălțimea imobilelor. Realitatea ilustrată titra, în 1937: „Din «Micul Paris», Bucureștiul a devenit «Micul New York»”. Modelul fundamental al Occidentului european fusese înlocuit cu cel american: „Azi, Bucureştiul nu mai e nici «oraşul-grădină» nici «micul Paris». În mai puţin de zece ani, acest oraş, care părea de un nestrămutat spirit conservator, s-a lepădat de mantia tradiţiilor şi a făcut un salt pe deasupra Atlanticului… Bucureştiul a devenit «micul New- York». În loc de Montmartre, avem un Broadway în miniatură, în loc de grădiniţe cu caişi, avem azi block-house-uri cu câte zece şi douăsprezece etaje, în loc de sentimentalism romantic, posedăm spiritul practic al sportului şi eleganţei americane”[24]. Cele zece-douăsprezece etaje erau, astfel, echivalate cu zecile de niveluri ale construcțiilor de peste ocean. În același an, deși avântul construcțiilor încetinise și multe apartamente stăteau goale în așteptarea unor locatari, Dimineața îi punea capitalei același diagnostic – „americanizare”: „Ne americanizăm! Capitala îşi năpârleşte aspectul ei patriarhalo-oriental şi îşi ia alură transoceanică. Primii zgârie-nori apăruţi acum câţiva ani au făcut repede pui. Bulevardul Brătianu aliniază front de etaje suprapuse. Voga blockhouse-urilor a cucerit colţurile străzilor. Schelării înalte zărim încă în multe părţi urcând spre planşeurile de beton”[25].

Exagerarea era vădită, dar regăsim percepția exprimată entuziast de cei doi gazetari și la Mihail Sebastian. În noiembrie 1938, la scurtă vreme după Sfântul Dumitru, așa cum era obiceiul, acesta se mutase pe Calea Victoriei, într-o garsonieră aflată la etajul al optulea. De pe terasă, Sebastian putea admira jumătate de București, printre clădiri la fel de înalte ca a sa, motiv pentru care a simțit nevoia să asemene priveliștea cu cea din New York: „Am o terasă destul de încăpătoare – ar primi cu uşurinţă trei chaise-longuri deschise – şi de acolo cuprind în semicerc jumătate Bucureşti. E, ca peisaj, ceva din intrarea în rada New Yorkului. Plutesc între building-uri”[26].

Pentru a ajunge mai ușor la înălțimile percepute drept amețitoare, ascensorul a devenit o necesitate și o prezență din ce în ce mai răspândită în spațiul bucureștean. Mecanismul de funcționare trimitea la rândul său la ideea de „mașinărie” și, implicit, de modernitate radicală. Saltul poate fi cuantificat prin numărul de ocurențe în presa timpului: un exercițiu simplu, făcut pe arcanum.com, întoarce 1.526 de ocurențe pentru perioada 1900-1919 și 13.342 pentru perioada 1920-1939. Sigur, trebuie luat în considerare numărul de publicații (21 versus 51 digitalizate pe respectivă platformă), dar numărul de aproape nouă ori mai mare de apariții ale cuvântului este determinat și de răspândirea ascensorului odată cu înmulțirea numărului de imobile de locuințe înalte în perioada interbelică. O dare de seamă a numărului de ascensoare Stigler din țară în 1923, înaintea boom-ului imobiliar, găsim chiar într-o reclamă din Adevărul a companiei: 200, majoritatea în instituții al statului, bănci, societăți și hoteluri. Foarte puține locuințe particulare beneficiau de ascensor. Alte mărci căutate în epocă erau Schindler, Brown Boveri și Wertheim Wien. Tot din Adevărul, dar în 1934, aflăm că numărul ascensoarelor se ridica la câteva sute, crescând vertiginos odată cu înălțarea modernistă a orașului: „În Capitală funcţionează sute de ascensoare — mai cu seamă de când se construeşte şi se reclădeşte imens in Bucureşti”[27].

În condițiile acestei receptări, literatura nu avea cum să rămână neatinsă de revoluția arhitecturală a Bucureștilor. Nora Munteanu locuiește într-un blockhouse de pe bulevardul Dacia, iar Ileana din Nuntă în cer într-unul construit pe bulevardul Brătianu. Sandu din Jocurile Daniei se află la etajul 7 al unui imobil, un soi de hotel, „un oraș transformat într-o casă” [28]. Personajele din Dâmbovița, apă dulce sunt uimite și înspăimântate de verticalele orașului. Bogdan Cernegură din Ochii strigoiului de Cezar Petrescu admiră bulevardele Brătianu și Take Ionescu de la înălțimea terasei sale aflate la etajul al 11-lea. Ladima din Patul lui Procust, propunând mutarea capitalei, estima că numărul și volumul caselor se va tripla într-un deceniu: „În zece ani, până în 1936, e de presupus că se vor tripla, prin construcții moderne și mari, numărul și volumul caselor din București”[29]. Publicându-și romanul în 1933, Camil Petrescu apucase deja să vadă începuturile noii mode imobiliare. Mai apoi, un blockhouse cu sfârșit tragic a devenit subiectul unei opere literare: Carlton.

În următoarele articole vom analiza, pe rând, felul în care apar și sunt folosite în literatura interbelică principalele accesorii ale modernității arhitecturale, precum și imobilele în sine. Primul articol va fi dedicat ascensorului: vom discuta motivul, comic, cel mai adesea, al urcării și coborârii indefinite, dar și ipostaza intimist-psihologică a acestuia, ca loc de întâlnire cu sine și cu celălalt.

Vor urma:

Intrarea în blockhouse-ul interbelic. Portarul, o instituție

Accesoriile modernității: mobilierul și aparatele electrice

Accesoriile modernității: caloriferul și sala de baie

Orașul panoramic: terasa unui blockhouse și împrejurimile

Cum se văd bucureștenii de sus. Furnicarul

[1] V. numărul 53-54 din Contimporanul, februarie 1925, dedicat „arhitecturii moderne” sau articolul din presa de largă circulație S.E., „Arhitectura modernă în capitală”, Ilustrațiunea română, nr. 35, 24 august 1932, p. 16.
[2] Marcel Iancu în Către o arhitectură a Bucureștilor, Editura ziarului Tribuna edilitară, p. 13: „Astfel satul cel mare sufocat de technica mașinei cu aceleași drumuri întortocheate și imposibile pentru circulație și viteză, n-a înțeles să adopte forma cuvenită pentru a putea respira și primi o dezvoltare conformă cu știința care i-a promovat progresul. S-au continuat și se continuă și la noi formele satului. Astăzi această formă urzată devine imposibilă cu orice reforme”.
[3] Vn, „Capitala Brumărescu”, Contimporanul, an IV, nr. 53-54, februarie 1925, p. 2.
[4] V. Ruxandra Nemțeanu, Vila în stil neoromânesc. Expresia căutărilor unui model autohton în locuința individuală urbană, București, Simetria, 2014.
[5] V. Pitoresc mediteraneean în arhitectura Bucureștiului interbelic, București, Igloo, 2022.
[6] Bucharest – Art Deco City. București – oraș Art Deco, Mihaela Criticos (text), Arthur Țințu, Dragoș Dogau, Vlad Pătru (fotografii), București, Igloo Media, 2020, p. 14.
[7] Bucharest – Art Deco City. București – oraș Art Deco, p. 86.
[8] Un exemplu din Dâmbovița, apă dulce de Damian Stănoiu: „Când cauți în jos, la furnicarul de pe bulevard, ai senzația că picioarele ți se topesc și pe ochi se așterne o pânză de păianjen, care tinde să se îngroașe, mai cu seamă dacă nu ești obișnuit cu înălțimile”. București, Editura „Universul”, 1941, pp. 61-62.
[9] Dem. I. Dobrescu, „Cum vor fi Bucureștii în viitor”, Realitatea ilustrată, nr. 369, 19 februarie 1934, p. 6: „Din punct de vedere internațional, în acest colț de lume, orașul București este exponentul geniului național. Importanța lui din acest punct de vedere atârnă de rolul internațional pe care îl poate avea, rolul său iese din situația sa geografică și socială. El este așezat în drumurile care leagă Occidentul și Orientul european și asiatic, și în cele care leagă Marea Baltică cu Marea Neagră și Mediterană. […] Țara românească poate și deci trebuie să atragă Orientul balcanic prin strălucirea culturei și artei sale, pe care trebuie să o reprezinte capitala sa”.
[10] S.E., „Arhitectura modernă în capitală”, p. 17.
[11] Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Marcel Iancu, „Arhitectura nouă”, Contimporanul, nr. 53-54, februarie 1925, p. 3.
[14] F. Aderca, „București cari se duc”, Realitatea ilustrată, nr. 447, 14 august 1935, p. 15: „E impunător Palatul Telefoanelor şi desigur o adevărată podoabă a Bucureştilor ca şi palatul societăţii Adria, care se ridică în acest moment de partea cealaltă a Teatrului Naţional, ca un echilibru intre monumentele cele mai înalte de pe Calea Victoriei. Totuşi terasa Otetelişanu ca şi graţioasa cafenea Elysée, care-au fost distruse, spre a face loc celor două construcţii uriaşe, îşi aveau parfumul, graţia, sufletul lor ceva din mentalitatea romantică a Bucureştilor de la sfârşitul veacului trecut, când aristocraţia începe într-adevăr de la avuţie, dar se preschimba totdeauna in gândire, gest intelectual, gust pentru literatură şi muzică. O întreagă perioadă a poeziei şi picturii româneşti a trecut pe la terasa Otetelişanu şi ne e teamă ca destinul acestei cafenele se va abate şi asupra colţului cafenelei Capsa, pândită de monumentul copleşitor de peste drum, al Cercului Militar”.
[15] V. Cristian, „Blockhouse”, Dimineața, an 33, nr. 11067, 12 octombrie 1937, p. 3.
[16] Mickey Mouse, „Problema block-house-urilor”, rubrica „Indiscreții & Cancanuri”, Rampa, an 18, nr. 5276, 17 august 1935, p. 4.
[17] E. Marghita, „Dar grădinile ?”, Dimineața, an 31, nr. 10157, 6 aprilie 1935, p. 5.
[18] A. Munte, „Cum se înalță un blockhouse”, an 33, nr. 11089, 3 noiembrie 1937, p. 3.
[19] Ibidem.
[20] Ibidem.
[21] L. Biceai, „Moda block-hous-urilor în cimitire”, Realitatea ilustrată, nr. 603, 10 august 1938, p. 18.
[22] Dimineața, nr. 10157, 6 aprilie 1935, p. 7.
[23] V. Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucureștiul interbelic, București, Humanitas, 2012, pp. 191-198.
[24] „Din «Micul Paris», Bucureștiul a devenit «Micul New York»”, Realitatea ilustrată, nr. 557, 22 septembrie 1937, p. 18.
[25] A. Munte, „Blockhouse”, Dimineața, an 33, nr. 11084, 29 octombrie 1937, p. 3.
[26] Mihail Sebastian, Jurnal (1935-1944), p. 190.
[27] Sever, „Ascensoare”, rubrica „Glose politice…”, Adevărul, an 48, nr. 15.587, 3 noiembrie 1934, p. 1.
[28] Anton Holban, Jocurile Daniei, București, Publison, 2021, p. 150.
[29] Camil Petrescu, Patul lui Procust, București, Minerva, 1983