„Preumblările unei americance printre oameni colorați și altare ascunse”[1] vor constitui subiectul numărului din aprilie 1934 al revistei National Geographic. Americanca este Henrietta Allan Holmes, originară din Kansas și căsătorită în 1932 cu Julius Cecil Holmes, pe care îl va urma în toate misiunile sale diplomatice în Washington, București, Londra, Hong-Kong, Marsilia, Casablanca și Teheran. Titlul articolului, „Vraja României”, concentrează impactul pe care întâlnirea cu o zonă culturală atât de diferită de cea cunoscută autoarei îl va avea asupra acesteia. Narațiunea vie, atentă la detalii, surprinde cu inteligență esența unei lumi a contrastelor, a culorilor tari, a conservării firești a unui trecut ale cărui origini se pierd în complexitatea unor tradiții și credințe ancestrale ale unei populații diverse. Reportajul fotografic surprinde imagini sugestive atât în ceea ce privește obiceiurile locurilor vizitate, costume populare, arhitectura specifică, cât și urmele trecutului istoric, explicat în rândurile articolului pentru veritabila înțelegere a culturii românești.
Autoarea va călători pe întregul teritoriu, înregistrând cu atenție particularitățile fiecarei zone: cultura lipovenilor din Delta Dunării, viața comunităților din Transilvania, autenticitatea surprinzătoare a cetății Sighișoara, viața țăranilor români, exprimându-și nu de puține ori umirea entuziastă față de o serie de practici și tradiții vestimentare considerate de aceasta străvechi, la care are prilejul să fie martoră: spălatul la râu, calcatul cu fier cu cărbuni, hainele țărănești „medievale” sau „feudale”. Descrierea mânăstirilor din Bucovina, a bibliilor ferecate în aur, a altarelor, frescelor și picturilor bizantine, a vieții austere a călugărilor nu va lipsi din reportajul gazetarei.
Bucureștiul, însă, reprezintă o lume aparte în România. Așa cum Henrietta Holmes observă, „dacă Parisul poate fi Franța, cu greu Bucureștiul este România”[2], sugerând astfel existența unor particularități culturale, cotidiene, arhitecturale ale capitalei, care o diferențiază de restul țării. Contrastele sunt vii în Bucureștiul anilor ’30, este o lume cosmopolită care își poartă la vedere semnele trecutului. Eclectismul arhitectural reflectă diversitatea influențelor culturale. Așa cum o altă jurnalistă de origine americană, R.G.Waldek, avea să accentueze șase ani mai târziu în jurnalul călătoriei sale la București din iarna anului 1940[3], Bucureștiul, Parisul lumii balcanice, este locul de intersectare al Orientului cu Occidentul, realitate devenită definitorie pentru acest oraș. Este, după cum observă Henrietta Holmes, locul unde „Estul și Vestul sunt atât de bine țesute încât cu greu îți poți da seama unde se sfârșește unul și începe celălalt.” Natura oamenilor, consideră ea, este puternic impregnată de elemente asimilate de la fiecare invadator, fie ei romani, huni sau turci. Străzile Bucureștiului sunt înțesate cu oameni atât de diferiți: femeile îmbrăcate elegant, ofițerii care își etalează cu mândrie uniformele cu trese aurii contrastează izbitor cu țăranii îmbrăcați în port tradițional și cu romii care de multe ori așteaptă cu vioara sau acordeonul să cânte pentru câțiva lei.[4] Cafenele și restaurantele, faimoase pentru mâncarea lor, sunt locul ideal pentru răspândirea bârfelor și pentru discuții politice, fapt menționat și în Athénée Palace, lucrarea ziaristei R.G Waldeck.
Ceremoniile la care este martoră Henrietta sunt strălucitoare, ea va descrie deschiderea unui astfel de eveniment, condus de regele Carol al II-lea la Parlament, observând eleganța uniformelor gărzilor, de un „albastru strălucitor, cizme înalte de piele, căști strălucitoare, ornate cu panaș din păr alb de cal”. Surprinzătoare va găsi și plimbările în oraș iarna, cu sania trasă de cai cu zurgălăi, împodobiți cu panglici roșii. Vizitiii nu sunt nici ei mai puțini interesanți, autoarea informând că aceștia fac parte dintr-o sectă bizară existentă încă în București, deși pe cale de dispariție, cea a scopiților, care după nașterea primului copil se castrează de bunăvoie. Nici vestimentația lor nu trece neobservată: ei poartă cușmă, dulamă și brâu de metal.[5]
Calea Victoriei, un „Champs-Élysées în miniatură”, este mărginită de case moderne, în timp ce simfoniile românești stârnesc reala admirație a vizitatorilor, autoarea neuitând să scrie câteva rânduri despre George Enescu, ale cărui compoziții erau deja cunoscute în Europa.
În același timp, Bucureștiul este orașul bisericilor, de pretutindeni zărindu-se turlele ortodoxe, românii fiind oameni foarte religioși, dar ziarista observă că, în pofida influențelor slave, „nu există nicio urmă de misticism în credința românilor. Religia este pur și simplu o parte a vieții de zi cu zi. Biserica este asemeni unui tată ocrotitor căruia ei îi răspund cu o credință simplă”.[6]
Malurile Dâmboviței sunt aglomerate de țăranii și romii care își vând produsele, fapt care transformă Bucureștiul într-un spațiu urban pătruns de elementele unei vieți rurale într-o manieră naturală, care dă unicitate. Caravanele romilor, obiceiurile și muzica lor, spectacolele ursarilor sunt de natură să stârnească călătorilor o profundă fascinație față de o lume ce apare de-a dreptul exotică în paginile publicației National Geographic.
[1] Henrietta Alan Holmes, ”The Spell of Romania” în National Geographic, aprilie 1934, vol. LXV, nr.4, pag.399.
[2] Ibidem, pag. 401.
[3] A se vedea R.G. Waldeck, Athénée Palace, București, Humanitas, 2006.
[4] Henrietta Alan Holmes, op.cit.
[5] Ibidem.
[6] Ibidem, pag. 403.
Autor: