Pe 4 septembrie 1940, prima pagină a ziarului Universul aducea la cunoștința publicului numirea generalului Antonescu în fruntea guvernului. Alături de acest anunț, redactat cu litere mari care ocupau aproape întreaga pagină, era publicat și celebrul articol, „Iata-l”, scris cu entuziasm și cu o emoție netăgăduită, de către directorului acestei gazete, Stelian Popescu. Gazetarul anunța cu aplomb: „Iata-l! Este generalul Antonescu, omul în care de mult neamul românesc își pune nădejdile, omul care abia acum, de trei zile, a fost eliberat din închisoarea de la Bistrița unde era ținut și fără lege și fără judecată, omul care abia acum, când a ajuns cuțitul la os și hotarele în mare parte au fost pierdute, este chemat să aducă liniște și mângâiere unui neam amărât de guvernarea tiranică în care trăiește de zece ani și în timpul căreia au fost omorâți mișelește tinerii generației naționaliste și au fost prădate miliardele țărei sub pretext de înarmare. Urăm să-i ajute Dumnezeu!”[1]
Stelian Popescu va scrie în grabă, în frenezia evenimentelor, derutat și entuziasmat deopotrivă, articolul care avea să fie cel mai scurt din cariera sa, dar în acelasi timp „cel mai istoric”, după cum el însuși o mărturisește, menționând că acesta produsese până seara târziu „acel delir de entuziasm de care generațiile viitoare vor vorbi.” Sfidând cenzura care se opusese publicării acestor rânduri, Stelian Popescu, aflat la restaurantul Continental, se văzu îmbrățisat de comesenii care tocmai citiseră gazeta, după cum îi va relata într-o lungă scrisoare generalului Antonescu. [2]
Într-adevăr, chemarea generalului Antonescu la conducerea guvernului provoca, daca nu entuziasmul general, măcar un anumit sentiment de siguranță și confort. Conducerea acestuia inspira populației încredere, așa cum notează o jurnalistă americană aflată în toamna anului 1940 în România, Antonescu fiind receptat de către societatea românească ca un om cinstit, „o trăsătură atât de neobișnuită și interesantă pentru o personalitate publică în România, încât atingea aproape senzaționalul”, notează R.G Waldeck.[3] Generalul fusese în același timp un opozant și o victimă a regimului regelui Carol al II-lea, ceea ce era, în toamna acelui an, un argument în plus în favoarea noii conduceri.
Cooptarea legionarilor la guvernare va fi de natură să spulbere entuziasmul directorului Universul. În perioada ce va urma, articolele lui Stelian Popescu vor fi considerabil mai puține decât de obicei, el evitând să-și exprime direct poziția față de noile transformări politice.
Poziția în care se găsește Stelian Popescu în noul stat național legionar nu este lipsită de dificultăți. Deși adesea apărător al tineretului naționalist în fața abuzurilor săvârșite de guvernări împotriva sa, adesea entuziasmat de atașamentul comun față de ideea naționala, iar în unele articole încrezător în capacitățile politice viitoare ale lui Codreanu, mai ales cu prilejul alegerilor din 1937[4], el nu va ezita, însă, de-a lungul timpului, să condamne metodele, uneori violente, ale mișcării sau să dezvolte animozități personale, cum au fost cele prilejuite de lipsa de recunoștință a legionarilor față de considerabilul ajutor financiar acordat la construirea Cantinei legionare.[5] Directorul ziarului nu a ezitat nicio clipă să rămână susținător al lui Titulescu de pildă, poziția ziarului fiind sinonimă acestui atașament personal, mai ales cu prilejul confictului între Gradă și Titulescu din 1937. Astfel, legionarii manifestau, dacă nu chiar o puternică antipatie pentru Stelian Popescu, rezerve în ceea ce privește adeziunea sa sinceră la formula politică a statului național legionar.
Marea manifestație legionară de la 6 octombrie va fi prezentată pe multe pagini, care vor reda discursuri, articole, poze, exprimând speranța și credința în viitorul luminos pe care noul regim îl asigură României, un loc de cinste în suma idealurilor afirmate cu acest prilej fiind recuperarea Transilvaniei ocupate, cuvintele mareșalului fiind redate în titlu pe prima pagină: „Trebuie să se știe că la drepturile Coroanei Sf. Ștefan, noi răspundem pașnici și cu omenie, cu drepturile pe care ni le dă coroana de lauri a marelui Traian.”[6] Invocând dinastia, statul, pe generalul Antonescu și Mișcarea Legionară, se va menționa că „Pe acestă linie se mișcă astăzi acțiunea de redresare a Patriei. Din vârful piramidei și până jos, în cea mai umilă colibă e o singură poruncă a ceasului de față: unirea tuturor forțelor pe care generalul le cheamă la luptă.”[7]
Sinceritatea entuziasmului manifestat de ziar rămâne totuși îndoielnică, cu atât mai mult cu cât gazetarii săi consacrați nu acordă nicun articol evenimentului sau uniunii dintre general și mișcare, cum o fac o serie de alte gazete, chiar și cele „nelegionare”, precum Curentul lui Pamfil Șeicaru. Mai mult, așa cum va mărturisi în memoriile sale, Stelian Popescu consideră că generalul a trădat țelul pentru care ambii luptaseră alături de elita partidelor democrate românești (înlăturarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea și reinstaurarea democrației) prin cooperarea sa cu un partid totalitar și antisistemic și prin instaurarea unui aspru regim dictatorial.