În două articole din primăvara acestui an, am abordat, cu mai multă sau mai puţină stângăcie, subiectul anotimpurilor eliadeşti. Legăturii dintre om şi cosmos, analizată şi teoretizată în lucrările de istorie a religiilor, i se oferă, în proza lui Mircea Eliade, un înveliş material şi sensibil. O comunicare permanentă se instalează, începând cu Romanul adolescentului miop şi sfârşind cu Noaptea de Sânziene, romanul pe care Eliade îl consideră cel mai reuşit, încununare a prozei sale (opinie, evident, discutabilă), între individ şi învelişul lumesc ce-l înconjoară. Foarte puţini scriitori au descris Bucureştiul şi l-au declinat ca Eliade la toate anotimpurile lăuntrice şi exterioare. Poate doar Mircea Cărtărescu, câteva decenii mai târziu, să mai fi năzuit la crearea unui Bucureşti-personaj, care să dubleze individul-personaj şi care să îi amplifice trăirile sufleteşti. Pentru că despre trăiri este vorba în primul rând – nu degeaba curentul pe care l-a reprezentat Eliade a fost numit trăirism, variantă autohtonă a unui existenţialism care făcea din viaţa imediată esenţa condiţiei umane.
Libertatea trăirii se conjugă astfel cu o libertatea mişcării, a gândirii şi a raportării la schimbările din jur. Două anotimpuri revin cu precădere în literatura lui Eliade, ca motivele unei compoziții niciodată întrerupte: primăvara şi toamna. Ambele produc, prin schimbările majore din natură, răzvrătiri sufleteşti nu mai puţin însemnate. Adolescentul, tânărul sau maturul Eliade, proiectat în personajele sale, se lupta permanent cu dihotomia sa lăuntrică, proprie de altfel oricărei fiinţei umane: latura sa raţională şi cea emoţională.
Ascetul Eliade, ce se priva de orele de somn pentru a putea citi totul, lupta cu înverşunare împotriva căderilor sentimentaliste provocate de primăvara şi toamna ce trezeau simţurile şi nostalgiile. Bătălia se dădea de fapt între individul-cetăţuie inexpugnabilă, lume-în-sine, şi ceea ce îl depăşea şi tindea să-l absoarbă, acel tot către care se simțea atras.
Începuse toamna, şi pe noi ne ispiteau nostalgii bucureştene, oraşul torturat şi trist sub frunze. Ne umileau dimineţile prea senine şi parcurile dezmorțindu-se proaspete din ploaie, şi uliţele brune, cu pietre reci şi case albe. Învăţam dureros, ascultând prin ferestruici oraşul revărsându-se către câmpurile toamnei. Şi iarăşi nu găseam puterea de a mă batjocori că sunt melancolic, acum, în faţa marelui fapt. Aş fi vrut să alung tot undeva, în sufletul meu, în oraşul meu, şi să păşesc eroic. Mă descopeream erou, pentru că citeam cărţi nesuferite în început blând de toamnă. (Romanul adolescentului miop)
Foto: Alberto Groșescu
De aceea, adolescența își conturează angoasele printr-o continuă ocilație între refuz și acceptare, fereastra mansardei despărțindu-l de pildă pe tânărul miop de toamnă şi făcând totodată posibilă contemplarea ei. Picăturile de ploaie devin un catalizator al acestei comunicări fluide dintre înăuntru şi afară:
După ploaie, cerul e vânăt. Ferestruicile sunt încă îmbrobonate. În curând, voi aprinde lampa. Îmi ajung zgomote din stradă. De la masa mea zăresc doi plopi zdrenţuiţi, departe, într-o curte necunoscută. Plopi pe care i-au privit adolescenţa mea. Nu mă exalt retoric, nu scriu aici laude toamnei şi nu insinuez nostalgii. E destulă tristeţe în mine. Dar poate e tristeţea celui care înţelege… Cu faţa liniştită, cu pumnii strânşi, între cărţi, aştept. (Romanul adolescentului miop)
Foto: Alberto Groșescu
Dar nu putem vorbi doar de toamnă în cazul lui Eliade, ci de un Bucureşti-toamnă, aureolat de toate schimbările spectaculoase ale materiei. Dacă la un existenţialist precum Camus absurdul se năştea din divorţul dintre om şi decorul său, la Eliade fantasticul şi magicul se nasc din strânsa consubstanţialitate a acestora. Îndrăgostit de Bucureşti, protagonistul din Nuntă în cer se plimbă în acelaşi timp pe străzile oraşului şi pe cele ale toamnei notând cu acribie prefacerile cromatice.
Toamna aceea lungă şi frumoasă am petrecut-o colindând împreună Bucureştiul. Sunt unul dintre puţinii bucureşteni care-şi cunosc şi iubesc oraşul. Plecăm aproape de apusul soarelui, căutând străzi încă nestrăbătute de noi, oprindu-ne mai mult în faţa unor anumite case, descoperind mahalale noi, cartiere crescute peste noapte, regăsind colţuri preferate, mici grădini publice uitate de Dumnezeu sau alei singuratice, cu trandafiri agăţători şi zorele. Două săptămâni am cutreierat numai Cotrocenii. Alegeam case în care am fi voit să trăim, urmăream cum dispar platanii pe o anumită stradă, regăsindu-i tocmai la capătul celălalt al cartierului, urmăream mai ales cum se stinge verdele aspru şi, zi de zi, năvălesc nuanţele galbenului şi ale portocaliului, până la roşul-aprins. (Nuntă în cer)
Foto: Alberto Groșescu
Literatura lui Eliade este în mare parte una a privirii şi a detaliului-nuanţă: adolescentul miop contemplă cu ură sau infinită tandrețe textura lumii înconjurătoare, iar protagoniştii săi de mai târziu sunt surprinşi de nenumărate ori privind pe fereastră creşterile şi descreșterile luminii pe un cer autumnal.
Ileana învăţase să iubească, întocmai ca mine, Bucureştiul. Îl descoperea din zi în zi, îndrăgostindu-se de melancolia amurgurilor sale, de limpiditatea nefirească a cerului său, de trotuarele sale vechi, roase de ploi, pe care pasul se aude trist, singuratic. Sunt atâtea nuanţe de vânăt şi cenuşiu pe anumite străzi, şi trapul cailor de la trăsură răsună atât de clar pe caldarâm, încât inima ţi se strânge la gândul că insulele acestea de melancolie şi tăcere vor pieri într-o zi, înecate de fluviul cel mare. (Nuntă în cer)
Foto: Alberto Groșescu
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă decât în descrierile lui Eliade (ne veţi permite această părere pur subiectivă), avide să pătrundă în inima lucrurilor. Sau a Bucureştilor. Şi, de multe ori, descoperirea „decorului” are loc în doi, ca o subliniere a demersului totalizator pe care îl reprezintă de fapt continua raportare a omului la cosmos în proza eliadescă.
Nu pot suporta, singur, apusurile de soare decât afară din oraşe, sau, în orice caz, într-un oraş necunoscut. Bucureştiul, îndeosebi, are cele mai toxice amurguri, în toate anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgosteşti, să nu-ţi cauţi pereche într-un astfel de oraş, în care soarele se stinge cu atâta melancolie… (Nuntă în cer)
Foto: Alberto Groșescu
În interstiţiile luminii autumnale din Nuntă în cer întrezărim nu doar melancolia personajelor ci şi coincidenţa fantastică, a Ilenei-Lena cu dublu chip, deopotrivă Isolde aux blanches mains şi Isolde la Noire. Întrezărim, de asemenea, nostalgia androginică după un absolut care să permită comunicarea fără oprelişti între oameni dar şi între om şi lume, culcuş-căuş al Totului care anulează disonanţele individuale.