După cum probabil ştiţi deja, mărţişorul are, la fel ca umorul, origini străvechi. Iniţial, se limita la un şnur împletit dintr-un fir alb şi unul roşu, însă treptat, în mediul popular şi-a făcut apariţia spiritul negustoresc, iar fetele au început să-şi agaţe câte un ban de argint de respectivul şnur, ban cu care îşi cumpărau apoi de 1 aprilie halviţă sau vin roşu. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea mărţişorul a început să se mute de la sat la oraş şi să se boierească. Negustorii şi bijutierii îmbiau doamnele cu pandantive, broşe, simboluri ale primăverii şi norocului pe care le avem şi astăzi : trifoiul, potcoava, coşarul.
Cu timpul au apărut tot felul de brizbrizuri, destul de îndepărtate de simbolistica originară, astfel încât în perioada interbelică aveam inimioare, floricele, păpuşele, căţeluşi şi alte arătări diminutivate.
Mărţişorul nu se purta doar în piept, ci şi la încheietura mâinii sau în jurul gâtului, pe post de medalion. Numai la urechi nu s-au gândit să îl atârne, asta probabil pentru că ar fi fost nevoie de două mărţişoare, nu de unul singur. Într-o ureche era pe atunci, în vremuri ante- şi interbelice, doar revista satirică Furnica, ce nu ezita să ironizeze voios datinile strămoşeşti, inclusiv Mărţişorul şi cele nouă babe de la începutul primăverii. Mai jos, am pregătit o selecţie amuzantă din numerele antebelice ale revistei.
De Mărţişor se putea lăsa nu doar cu umor, ci şi cu omor, dacă nevasta îşi făcea apariţia în momente delicate. După cum am spus deja, pe atunci mărţişorul se purta nu doar înfipt în piept ci şi atârnat în jurul gâtului. Iar uneori era de-a dreptul ispititor.
Dacă vă întrebaţi cât costa un mărţişor pe la 1912, ei bine aflaţi că preţul creştea invers proporţional cu vârsta destinatarei. În cazul doamnelor ceva mai trecute scăpai şi cu o ceapă degerată, pe când domnişoarele fragede necesitau o leafă consistentă.
sursa: Furnica, martie 1912.
Din Furnica aflăm că se mai dădeau şi cadouri alternative, neortodoxe. De pildă, în loc de mărţişor, doamna putea prea bine să primească un mircişor, adică un păhărel de alcool în bodega Mircea, care nu ezita să îşi facă cu ocazia sărbătorii reclamă rimată în revistă.
Iar cum de la alcool se prea poate să ți se facă foame, puteai să adaugi, de ce nu, şi un mercuşor, adică un produs de la băcănia Mercur. Ce altceva putea să meargă mai bine de Mărţişor decât un cârnăcior, castravecior, praf de copt de la Knorr? (da, Knorr e nemuritor, exista şi pe vremea aceea)
Ironizat nu era doar Mărţişorul, ci şi credinţa populară în cele nouă babe care marchează trecerea de la iarnă la primăvară şi ne cadorisesc cu vreme afurisită şi schimbătoare. Trebuia să ai mare grijă, când afuriseai babele cereşti, să nu se simtă vizate şi cele pământeşti.
Evident, la fel cum se întâmpla de Mărţişor, diferite mărci, cum ar fi crema Flora sau vinul Ştirbey îşi adaptau reclamele la capriciile meteorologice. Ce altceva să faci pe timp de furtună, dacă nu să-ţi protejezi tenul de intemperii şi nervii de surmenare cu niste alcool?
sursa: Furnica, 1912.
Iar cum Furnica era mai mult o revistă de satiră politică, babele luau frecvent chipul miniştrilor. Nimic nu era mai capricios, afurisit şi nesuferit în Regat decât vremea de la începutul primăverii şi politica. Deşi, în vremuri războinice (în 1916), babele interne erau parcă preferabile babei Yaga, pardon, ursului rusesc.
