8 martie – flori, fete și băieți care dăruiesc bomboane, bijuterii, cadouri mai mult sau mai puțin fanteziste, menite să celebreze farmecul irezistibil al feminității. Dar nu a fost întotdeauna așa. Deși tentative de a fixa ziua internațională a femeii au existat încă din 1910, la inițiativa socialistei de origine germană Clara Zetkin, drepturile și libertățile feminine au fost sărbătorite fluctuant în întreaga perioadă antebelică și interbelică. Dupa Revoluția bolșevică, tovarășul Lenin și tovarășa Kollontai stabilesc ziua oficială a femeii muncitoare pe data de 8 martie, iar pentru restul lumii O.N.U. va adopta abia în 1977 o rezoluție privind Ziua drepturilor femeii și a păcii internaționale.
Sudorița vs. flapperița
Pentru românii și româncele din perioada interbelică, 8 martie trecea, ca pentru mai toată lumea occidentală, neobservat, poate și din cauza legăturilor zilei cu ideologia vecinului de la Răsărit, de care interbelicii noștri aveau oroare. Sărbătoarea feminității între cele două războaie era prin excelență Mărțișorul, prilej de a dărui talismane mărunte ori pandantive scumpe doamnelor și de a organiza baluri sau ceaiuri dansante menite să le pună în evidență strălucirea.
sursa: Realitatea ilustrată, 25 februarie 1932 si 27 februarie 1935.
Abia în timpul comunismului ziua de 8 martie va fi pusă à l’honneur, după modelul acum „fratelui” și nu „inamicului” de la Est. Despre mărțișor nu se mai zice nimic, fiind probabil contrar realismului științific de sorginte stalinistă. S-au pierdut pe drum, sub șenilele rusești, și florile, bomboanele, gingășia și eleganța interbelice. Ceea ce prima era aspectul pragmatic: nu era sărbătorită atât femeia, cât femeia muncii (variațiune a omului muncii), care pornise pe calea emancipării „depline”.
sursa: Scânteia, 9 martie 1946 și 8 martie 1947.
Să ne înțelegem, interbelicii nu cantonau feminitatea în zona drăgălășeniei, așa cum le reproșau comuniștii, paginile publicațiilor vremii fiind pline de articole despre emanciparea feminină, exemplificată de femei-doctor, femei-inginer, femei-aviator etc. Însuși corpul feminin se emancipase de constrângătoarele veșminte antebelice, căpătând totodată autonomie în câmpul dragostei – femeile puteau și ele iubi cât de cât liber. Desigur, pe lângă tradiționala întrebare „blondă sau brună?” bărbatul interbelic și-o mai punea și pe cea „frumoasă sau inteligentă?”, considerând în continuare că adevăratul domeniu de activitate al femeii este dragostea, nu știința. Dar un lucru e cert: semnele eliberării de clișeele tradiționaliste erau mai mult decât vizibile în epocă.
sursa: Realitatea ilustrată, 6 februarie 1935.
În primii ani ai comunismului, propaganda punea însă accentul pe o emancipare feminină care s-ar fi produs exclusiv sub auspiciile noii ideologii, prin accesul la învățătură și dreptul de vot. Dar noi știm că universitățile erau deja înțesate de prezențe feminine în perioada interbelica, iar dreptul de vot era perfect nul în realitatea regimului totalitar postbelic – minciună la tot pasul, așadar, pas făcut cu cizma utilitaristă de tip sovietic, măsura ’47.
sursa: Scânteia, 8 martie 1948, din proiectul de Constituție.
Pe lângă „sudorița”, „metalurgista” și „stahanovista” calificate și învățate, cu drept de vot, tipuri permanente în presă, mai întâlnim în paginile Scânteii și imaginea maternității. Interesant este faptul că și înainte de 1947, cu precădere sub regimul carlist, s-a pus accentul pe rolul femeii de mamă menită să asigure viitorul națiunii. Faptul nu este surprinzător, funcția procreatoare a femeii fiind accentuată de statul-națiune și de mai toate regimurile autoritate sau totalitare, indiferent de spectrul politic.
sursa: Scânteia, 8 martie 1950.
Minciuna zburda veselă și în privința îmbunătățirilor aduse condiției mamelor de către regimul comunist. Conform Scânteii, în 1938 nu ar fi existat în țară nicio maternitate: fals, monșer tovarăș, dacă ne luăm, de exemplu, după coperta Realității ilustrate din 1933, pe care apare o fotografie cu maternitatea „Mașina de pâine” din capitală.
Raportarea comunistă la trecutul recent se dovedește prin urmare contradictorie, inventând rupturi emancipatoare față de presupusul jug impus femeii de imperialiștii interbelici și perpetuând în același timp o imagine dragă regimului autoritar carlist, cea a mamei – sprijin de nădejde al națiunii.
Împreună pentru construirea socialismului
sursa: Scânteia, 8 martie 1948.
Concret, ziua de 8 martie era marcată de nenumărate mitinguri în fabrici și uzine, dar și pe străzile capitalei, presărate de luări de cuvânt memorabile, cum ar fi cele ale tovarășului, pardon, tovarășei Ana Pauker, acest Stalin în fustă, după cum o numeau cei de la revista Time. Pe 8 martie 1950 Scânteia le chema, de exemplu, pe tovarășe, dar și pe tovarășii lor de viață și de partid, la marele miting organizat în București în Piața Victoriei la orele 16:30, la care se vor strânge sau mai degrabă vor fi strânse câteva mii de persoane. Se vor flutura steagurile cu secera și ciocanul, se va cânta imnul, vor fi plimbate portretele conducătorilor de la Moscova și din țară, dar și cele ale femeilor marcante din istoria comunismului.
sursa: Scânteia, 9 martie 1950.
Astfel de manifestări erau completate de expoziții de artă și sculptură, cum ar fi cea de la sala Royal de pe Calea Victoriei (da! în fosta cafenea Royal a protipendadei interbelice era expusă arta realismului socialist), de conferințe susținute la Ateneul R.P.R. și de spectacole la cinema Patria, fostul Aro interbelic. Spectacolele presupuneau dansuri populare, dar și proiecții de filme cu titluri în chip surprinzător normale și potrivite anotimpului, cum ar fi „Primăvara”, deși nu băgăm mâna-n foc că respectiva producție cinematografică nu facea absolut nicio referire la marele conducator Iosif Vissarionovici Stalin. Sunt șanse mari totuși ca o urmă de sensibilitate interbelică să se mai fi păstrat în sufletul de oțel al stahanovistelor.