După o pauză neîngăduit de lungă, plină de evenimente nefericite şi fericite deopotrivă, am găsit în sfârşit o fereastră (iată!) pentru a ne continua proiectul început în urmă cu două luni (aici). Nimic nu e mai înfricoşător de altfel decât un perete orb, fie el alcătuit din timp sau din cărămidă, zidire a omului fără putinţă de respiro. Poate în acest caracter de pauză în continuum-ul temporal şi arhitectural rezidă pasiunea omenească de a decora cele două spărturi ale casei: uşa şi fereastra. Şi poate, desigur, în nevoia mai veche de a le marca cu însemne sacre sau cu obiecte menite să alunge musafirii nepoftiţi – duhurile rele[1].
Cu timpul însă, aceste elemente simbolice, cu încărcătură religioasă (sau vădit superstiţioasă) au devenit pur estetice. Ele nu mai semnificau transcendenţe faste sau nefaste, ci imanenţe individuale sau colective, fiind menite să codifice statutul social – funcţiile şi bogăţia. Astfel se explică poate frenezia ornamentaţiei din secolul al XIX-lea și de la începutul secolului al XX-lea: în plină ascensiune socială şi economică, sincronă cu cea a Principatelor şi ulterior a României, familiile înstărite de negustori (căci marii boieri îşi aveau statutul social deja pe deplin exprimat) se întrec în ridicarea de noi locuinţe fastuoase, mărci ale situării lor în lume. Frenezia ornamentală este deopotrivă figurativă şi non-figurativă: chipuri cvasi-omenești de fiinţe fantastice, corpuri graţioase sau rubiconde, aripi îngereşti sau veşminte zeieşti se adună deasupra ferestrelor bucureştene, uneori până la refuz. Este vorba, în definitiv, de o formă de exhibiţionism arhitectural: te arăţi aproape ostentativ lumii, iar casa devine nu doar construcţie, ci şi proiecţie a unei conştiinţe de sine uneori cam exagerate.
Casa Miței Biciclista, început de secol XX
Casa Nanu-Muscel, început de secol XX
Dar aceasta nu reprezintă, totuşi, norma. De fapt, cu cât statutul iniţial a fost mai mic, cu atât pare să crească necesitatea exhibării noii bogăţii, degenerând în preaplin şi kitsch impostor și mărunt, atât de acid ironizat de Călinescu în Enigma Otiliei de pildă, care traduce viziunea critică şi malițioasă a omului interbelic, împărtăşită de publicaţiile vremii:
„Varietatea cea mai neprevăzută a arhitecturii (opera îndeobşte a zidarilor italieni), mărimea neobişnuită a ferestrelor, în raport cu forma scundă a clădirilor, ciubucăria, ridiculă prin grandoare, amestecul de frontoane greceşti şi chiar ogive, făcute însă din var şi lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice.”
Impresia de caricatură şi moloz gata să se prăbuşească transpare şi dintr-un articol din Ilustraţiunea română închinat arhitecturii moderniste, articol ce începe printr-o comparare a acesteia cu predecesoarea ei, arhitectura bucureşteană de secol XIX:
„De vreo câţiva ani, cinci sau şase, bucureştenii au început să poată umbla şi fără grije de a fi striviţi de vreun înger de ghips, desprins de pe vreo faţadă, sau turtiţi de vreo floare desprinsă de pe un balcon, ori doborâţi de o cariatidă care, chipurile, susţinea vreo streaşină. Până acum câţiva ani doar, casele se clădeau la noi pentru frumuseţea faţadei, frumuseţe în felul ei. Pe atunci mare arhitect era cel care ştia să îngrămădească podoabe cât mai multe pe suprafaţa peretului. Oraşul avea aspectul, şi-l mai are şi azi, al unui muzeu al tuturor stilurilor: dela egiptean la românesc. ”[2]
Bineînţeles, nu poţi pune asemenea generalizări decât pe seama spiritului minimalist, cu linii drepte şi clare, al modernismului interbelic. Nu toate construcţiile de secol XIX dădeau dovadă de îngrămădeală haotică de ornamente.
Prezenţa chipurilor orientate către stradă subliniază de pildă puternic în cazul ferestrei de mai sus asocierea ei cu privirea. Când treci pe lângă o astfel de casă, te priveşte nu doar ochiul geamului, ci şi cel al statuetei cu aparență de sfinx de deasupra lui. Fixată între colonade antice, fereastra e o privire dinspre înăuntru în afară, dar şi o invitaţie la o privire din afară spre spaţiul lăuntric; cu aparenţa ei monumentală, ea se aseamănă intrării unui templu. Dar în templul interiorităţii fiecăruia nu intri aşa, oricum. Ci cu grijă.
Şi iată cum am dat peste un paradox surprinzător. În mijlocul tuturor acestor ferestre care exhibă bogăţia, statutul sau doar fantezia locuitorilor și arhitecților deopotrivă, interioritatea refuză să se dezvăluie întru totul. Faţada descoperă, dar şi acoperă. La fel ca figura în societatea secolului al XIX-lea. După cum spuneau francezii, când frecventai lumea mondenă, saloanele, balurile, recepţiile, birourile, îți „compuneai” o figură, figura ta socială. Acasă, aveai o alta, şi ea încă destul de marcată de convenţii. Doar în jurnal poate omul de secol XIX dădea frâu liber celor mai intime secrete ale sale; deşi nici asta nu e sigur.
Ca orice templu sau avatar al lui, interioritatea îşi are interdicţiile ei. O casă atrage dar şi respinge: nu faci o vizită oricui şi oricum. Trebuie să fii în relaţii bune cu familia respectivă, să ai deja fixată o zi de vizită sau să te anunţi cu mult timp înainte. Fereastra, la fel, e un ochi care priveşte şi vrea să fie privit, dar care se închide frecvent când privirea devine prea stăruitoare. Obloanele îndeplinesc probabil, dincolo de funcţia practică de protejare a ferestrei de intemperii sau a locuitorilor de soarele puternic, şi pe cea a unor pleoape. Trase în după-amiezile caniculare sau în timpul absenței stăpânilor, ele marchează un moment mort în activitatea socială a acestora. Devin o privire absentă.
Dar poate cea mai interesantă expresie a acestei deschideri ce se închide este geamul bombat. Care te lasă să vezi în afară dar nu şi înăuntru. Au fost aparent în Bucureştii secolului XIX mai multe case care au adoptat invenţiunea curioasă de la Viena. Cea mai cunoscută rămâne până astăzi „Casa cu geamuri bombate”, aflată la intersecţia dintre strada Radu Calomfirescu şi Hristo Botev.
Construită în 1861 de negustorul Petrache Dancovici, a fost prima casă care a avut în Bucureştii acelor vremi geamuri bombate, celelalte două, astăzi dispărute, adoptându-le abia câţiva ani mai târziu. Petrache Dancovici a fost, de altfel, un mare inovator şi colecţionar de curiozităţi, poate şi datorită deselor sale călătorii negustoreşti. A fost primul locuitor al Bucureştiului care a introdus soneria electrică, în locul tradiţionalului clopoţel tras de o sârmă, folosit la casele din capitală, şi a cumpărat mari vase poroase pentru filtrarea apei de băut, adevărată primejdie pentru sănătate în acele timpuri, mai ales dacă provenea direct din Dâmbovița. Cât despre ferestrele de aproximativ 2 metri înălţime, acestea aveau două rânduri de cercevele, cele din interior cu geamuri obişnuite, iar cele exterioare cu geamuri bombate. Inovative erau şi obloanele interioare, dotate cu balamale ascunse, care puteau să fie zăvorâte cu bare de fier orizontale, cu mânere şi dispozitive de bronz, pe timp de noapte sau când familia Dancovici pleca din capitală[3].
Casă de altfel consistent ornamentată, locuinţa lui Dancovici ne pune aşadar în faţa unei paradoxale deschideri ce se închide, geamurile bombate şi obloanele cu dispozitive complicate fiind menite să ascundă intimitatea. Desigur, barele de fier pot fi puse pe seama fricii negustorului de a nu fi călcat de hoţi, dar geamurile bombate sunt neîndoielnic, din punctul nostru de vedere, semnul mentalităţii acelor timpuri. După cum foarte frumos scria Ioana Pârvulescu, avem de-a face cu o mentalitate a tihnei, a zăbavei, a intimităţii în preajma căminului în care tocmai s-a aprins focul. Acest refugiu e suficient de preţios pentru a ridica baricade în faţa ochilor străini şi indiscreţi… sau măcar nişte geamuri speciale ticluite de meșteri străini. „Secretul intimităţii adevărate este secretul”, ne spune Ioana Pârvulescu. „Intimitatea de familie (n.m. în doi, în trei sau mai mulţi), poate fi împărtăşită, dar cu grijă, numai familiei sau prietenilor apropiaţi.” Şi ne dă drept exemplu un excelent text scris de Maiorescu socrilor săi: „V’aţi fi mirat grozav dacă aţi fi deschis fereastra acoperită cu flori de gheaţă a trăsurii, cu cei patru cai melancolici şi cu vizitiul degerat şi, dintr-un astfel de exterior îngheţat, aţi fi privit înăuntru la tabloul tihnit şi cald al soţiei dragi cu jucăria cu ochi mari care dă din mâini şi din picioare alături şi cu bărbatul voios din fața ei. Da, dragosea este cea mai bună conducătoare de căldură.”[4] Faptul că intimitatea este asociată în mintea de secol XIX cu imaginea focului din cămin, opus gerului de afară, a fotoliului confortabil şi a prezenţei Celuilalt, nu trebuie, credem noi, luat doar ad litteram. În general, lumea exterioară este, prin întinderea ei şi multitudinea de întâlniri pasagere, una rece, de multe ori ostilă, faţă de care interioritatea locuinţei reprezintă un refugiu liniştitor şi cald. În astfel de momente, deschizând fereastra, la propriu sau la figurat, rişti să pierzi căldura aceasta atât de plăcută şi salvatoare.