Pitorescul Dâmboviței se oprea în secolele XIX și XX la malurile sale de pământ pline de vegetație. Ochiul era încântat de verdele unduitor din mijlocul orașului, însă nasul ceva mai puțin. Pe atunci reziduurile menajere erau deversate direct în râu, iar mirosul era, s-o spunem drept, îngrozitor. Unul dintre afluenții Dâmboviței, Bucureștioara, ce izvora din Parcul Icoanei, era atât de mizerabil, încât i se spunea, deloc gentil, Căcata[1].
Cum era așadar aproape imposibil să te scalzi în ea în mijlocul orașului, bucureștenii alegeau să se bucure de apele ei la intrarea în capitală, pe la moara Ciurel. Acolo apa era limpede și riscurile pentru sănătate mai mici. Încă de la începutul secolului al XIX-lea zona este vizitată de numeroși locuitori ai mahalalelor doritori să scape de arșița verii: „De cum dădeau căldurile, bucureștenii, mari amatori de apă rece, populau apele mai mult sau mai puțin tulburi ale Dâmboviței. În oraș, de pe atunci apa era neagră de la toate reziduurile casnice și industriale ce le colecta Dâmbovița în drum. De aceea, bucureștenii își aleseseră loc de „ștrand” la intrarea râului în oraș, la celebra moară a lui Ciurel, unde e apa rece și limpede ca cristalul.”[2]
În același loc femeile și bărbații se scăldau, sacagiii își umpleau sacalele cu apă, iar femeile venite să spele rufele își primeneau și trupurile[3]. Aglomerația era așa de mare, că malurile erau pline de oameni și dincolo de intrarea în oraș, unde apele începeau să devină cenușii, iar mai apoi negre ca păcura. Negustorii care veneau la moara Ciurel cu treburi puteau urmări în voie acest spectacol, cu atât mai fermecător cu cât pe atunci nu existau costume de baie: „Desigur că în acea vreme nu existau costumele de baie. Cu o încântătoare impudoare, femeile își etalau nudurile rubensiene, în strictă vecinătate a bărbaților, care purtau fără urmă de falsă pudoare, același costum strămoșesc al lui Adam. Femeile cari veneau să bată pânza, se dezbrăcau, profitând ca să se și îmbăieze. Alături, la moara Ciurel, poposeau care, neguțători, oameni din tot orașul, care aveau ocazia să privească gratuit acest fermecător spectacol.”[4]
Spectacolul acesta a fost din fericire imortalizat de pictorul Amedeo Preziosi în 1868. În imaginea de mai jos putem zări femeile ce se scaldă goale în apa Dâmboviței și ceva mai încolo sacagiii ce intraseră în râu pentru a-și umple sacalele cu apă. Acești sacagii, meserie dispărută astăzi, erau comercianți care duceau cu carul și vindeau apă potabilă în capitală.
Obiceiul oamenilor de a se scălda în oraș s-a păstrat mult timp după venirea lui Carol I în Principate, fiind atestat de numeroși călători străini[5]. În perioada interbelică însă, locul propriu-zis de scăldat se limita la împrejurimile morii Ciurel și ale stăvilarului din apropiere prin care trecea Dâmbovița, fiind supranumit „ștrandul săracilor”[6].
Deși se inventaseră costumele de baie, mahalagiii preferau în continuare costumul lui Adam și cel al Evei. Oamenii își atârnau hainele în tufișuri (care țineau locul cabinelor de la ștrandurile din capitală), prilej de ceartă mai apoi la ieșirea din apă, când își confundau pantalonii, cămășile și rochiile[7]. Femeile se îmbăiau totuși de-o parte a albiei, iar bărbații de cealaltă, astfel încât moralitatea era cât de cât respectată: „…nici unul dintre noi nu cunoaște prejudecate costumului de bae.
sursa: Ilustrațiunea română, 23 august 1933.
Dar iată că, în momentul în care voiam să-i declar nudiști, nu știu dacă din convingere, însă nudiști complecți, observ că albia Dâmboviței e împărțită în două sectoare: de o parte pentru bărbați, de alta pentru femei. Și continui să observ că trecere dintre o parte într-alta este respectată cu strictețe. Va să zică aceștia cel puțin păstrează buna omenie dinainte de război, când fiecare plajă era despărțită printr-un paravan lung de scânduri, ce ducea până în mare. Așa, pentru buna siguranță a sexelor.”[8]
Separația aceasta fragilă nu era însă suficientă pentru a împiedica incursiunile băieților împinși de curiozitatea adolescenței: «Dinspre partea bărbaților se desprind doi vlăjgani cu mâinile ținând loc anticei frunze de viță. Se îndreaptă pe cât le permite terenul spre locul rezervat femeilor. Unde nu mai pot să continue cu picioarele drumul, îl continuă cu privirile. Au ochi o oacheșe zdravănă. Unul dintre ei încearcă: „Vino, fă, încoa…”»[9]
Lumea frustă a mahalalei începuse totuși ușor să se emancipeze. Astfel și-au făcut apariția în perioada interbelică o sută de cabine lângă moara Ciurel, unde îți puteai lăsa lucrurile și te puteai schimba contra cost[10]. Însă majoritatea oamenilor, în special copiii, preferau în continuare să folosească tufișurile, să se bronzeze goi printre buruieni și mărăcinișuri și mai ales să se scalde. Unii mai curajoși înotau chiar în preajma stăvilarului prin care Dâmbovița cădea în cascadă, cu spume și bulbuci spectaculoși: „…să nu uităm să cităm ștrandul de la moara Ciurel, unde într-un decor rustic, pe o insulă cu pomi și iarbă din mijlocul Dâmboviței, vin dumineca numeroși bucureșteni să ia baia în râul carpatin, stăvilit de enormele porți de fier, de la intrarea în cetatea lui Bucur. S-au instalat și acolo vreo sută de cabine. Copiii, ștrengari ai Bucureștilor, preferă însă să-și ia dușul în libertate, fără să plătească nimănui nici o taxă, pe enormele trepte de piatră de la stăvilare, unde cade, în cascade, apa Dâmboviței, îndărătnică și răsvrătită în încătușarea ei…”[11]
